Parisul meu - Al meu Paris

Un oraş unde am bafta să am un loc al meu cu vedere spre cer

sub unul din nenumăratele acoperişuri pariziene

de unde la nesfârşit se întind alte şi alte acoperişuri, la fel...

Parisul de care m-am îndrăgostit fulgerător chiar din întâia clipă. Şi pe care continui să-l iubesc la fel de trăznit ca în acel prim moment.

"Avenue Trudaine" într-o seară de primăvară...

"la rue Condorcet" în toate stările...

Un ocean pe dos, dement,

beat de arhitectura

şi de arta noastră cea de toate zilele

cu (precum orişice ocean care se respectă) ale sale epave

şi ai săi piraţi. Ca acela care, în chiar buricul Oraşului-Lumină, lângă Centrul Beaubourg, neplăcându-i probabil artă modernă şi intelectuală, a încercat să o facă să explodeze cu o bombă artizanală...

O bomba care însă nu încetează clipă cu clipă să tot explodeze este cea a unei neruşinate frumuseţi

la îndemâna orişicui

şi întâlnite (doar să te plimbi cu ochii închişi) la practic fiece colţ de cotitură.

Un paradis Pitagorician alcătuit din misterioase siluete nocturne

din unghiuri însorite

şi linii perfect de frânte, asimetrice în aparenţă. Ca şi caldarâmul care, fără să aibă aerul, se întinde riguros de matematic (dez?)organizat.

Oriunde ţi-ai arunca privirea, despicătura în 'V' dintre străzi

te face fără să vrei să te gândeşti la cea dintre Isus şi Maria Magdalena din faimoasa Cină (care numai de taină nu mai e) a lui Leonardo.

Străzi prinse în capcana visului nebun

al unui arhitect drogat de geometria frumosului.

Unde ziua de Ieri nu se lasă mâncată de ziua de Azi.

Şi vice versa.

După incursiuni obligate prin burta balenei

dai dintr-o dată peste baletul (clasic! al) norilor, savant repartizaţi, deasupra câte unui vaporaş care încearcă să se furişeze pe sub arcada docilă a vreunui pod mai resemnat.

Pentru ca, numai după câţiva paşi, aceeaşi nori să-i vezi dintr-o dată de partea cealaltă a "scenei". Dintr-un unghi atât de diferit încât să-ţi deschidă perspective capabile a face să crape de ciudă orizontul însuşi.

Sau ca, mai încolo, să descoperi alţi norişori, replică a celor de dinainte însă ceva mai artificiali de data asta,

mâzgăliţi la repezeală cu un ieftin spray argintiu pe deasupra vestigiilor vreunei nopţi mai... arzătoare.

Când deodată de pe un pod (al câtelea?) peste Sena, ca în vitrina unui bijutier foarte 'Place Vendôme' te poate lovi în cap strălucirea de diamant a soarelui care nu este încă gata să se predea şi să se ducă la culcare.

Roşul şi negrul se pot materializa în orişice moment,

la fel ca şi misterul foarte Stendhalian al unei porţi roşii, cu inima (şi mai roşie) făcând trotuarul în văzul tuturora.

Alături de o austeră uşă neagră sumbră ca promisiunea unei călătorii până în străfundurile celuilalt capăt al nopţii...

Ceea ce mă duce cu gândul la propria mea uşa de la intrare, luminată ca într-un un vis de dinainte de zori.

În plină zi, un afiş de circ, o bicicletă rezemată de zid alături de o frântură de istorie intimă eşuată în urmă cine ştie cărei scene de menaj (à trois?) pe asfalt... sub privirea discret iscoditoare a unui etern observator de colţ de stradă...

Paris, un oraş al tuturor culorilor unde o conopidă violetă nu mai miră pe nimeni,

iar ceva "Gospel" şi nişte "Vivaldi" nu au absolut nici o problemă să se afişeze alături de pudicul "Old England"...

Parisul - oraş enigmă

unde diversele singurătăţi

convieţuiesc între ele cu inocenţa unui paradis departe de a fi pierdut.

Un Par(ad)is cu figură (totuşi!) umană, al tuturor şi al orişicăruia unde fiecare îşi mai poate găsi, cu condiţia să deschidă bine ochii, ceva care să-i poată fi pe plac.

Şi în fine, nişte mici nuanges^* (sic), goi nor-îngeraşi (re-sic), zbur(d)ând (şi sîc!) pe deasupra cupolelor de navetă spaţială a bisericii 'Sacre Coeur' zâmbăreaţă ca o mireasă de la ţară printre exuberantele nuanţe de verde ale 'Square'-ului 'd'Anvers' chiar pe lângă casa unde locuiesc...