04.10.2009
Nu poate fi artă adevărată cea care nu este, măcar la origine, underground.

Un adevărat artist nu poate fi (măcar la începuturi si binecuvântat fie acela care reuşeşte să rămână până la capăt) decât cosubstanţial cu beciul său personal. Cel al unui al său propriu underground care, asemenea tabloului din camera ascunsă, în neagra-i singurătate, se zbârceşte în locul nostru. Al nostru, adică al acelora ce umblăm ţanţoş pe apele aparenţelor sub ochii tuturor.

Ne naştem cu toţii underground. În burta mamii. Vedem lumina zilei printr-o teribilă si dureroasă lovitură dată (pe dos) sub centură.

Inspiraţia ne vine underground. Fără să ştim de ce, cum şi de unde. Ştim vag doar pe unde. Adică pe undeva prin burta creierilor, a inimii sau, mai bine zis, prin non-reperabilul underground al sufletului.

Toată viaţa încercăm să ne îndepărtăm de Pluton, totalitaristul Rege-Zeu, Absolut Monarh al tenebrelor noastre ale fiecăruia. Cu centrele acestor întunericuri strâns legate cu cordoane de netăiat de buricul beznei universale.

Da, fuga de Pluton tronând în al său Olimp pe dos din burta pământului... Pluton, Excepţia-La-regulă, Îngerul-Convulsionat, Focul-Mocnit, "Cănuţă-Om-Sucit" al luminoaselor divinităţi cu domiciliu fix şi bine vizibil pe firmament.

Dar ce afirmaţie ar putea oare avea chiar şi cea mai infimă valoare dacă nu ar avea ca reper umbra unei negaţii?

Şi dacă noi, toţi "undergrounzii", în loc să încercăm din toate puterile să ne smulgem din atracţia gravitaţională a lui Pluton ne-am cultiva mai degrabă benefica identificare (ca cea a unei pâini calde şi binevenite) a Înalt-Prea-Minunatului, Mult-Walt-Disney-anului Pluto?

Hai să developăm negativul unei fotografii a Underground-ului şi să ne dăm seama că ne aflăm de fapt nu în prăpastie ci pe vârf de munte, cu capul înfipt în cer, şi liberi asemenea norilor...

(cu prilejul celei de a X-a aniversări a teatrului Underground din Tg. Mureş - 1 octombrie 2009)


Il n y a pas de vrai art qui ne soit, au moins à l'origine, underground.

Un vrai artiste est (au moins à ses débuts et bienheureux celui qui arrive à le rester jusqu'au bout) consubstantiel à sa grotte personnelle. À son propre underground qui, tel le tableau de la chambre cachée, dans sa noire solitude prend des rides à notre place. À notre place à nous qui marchons en nous pavanant sur les eaux des apparences, au vu et au su de tout le monde.

Nous naissons tous underground. Dans le ventre maternel. On voit la lumière du jour par un terrible et douloureux coup asséné (à l'envers) en dessous de la ceinture.

L'inspiration nous vient underground. Sans trop savoir d'où, comment et pourquoi. Quelque part à travers le ventre du cerveau, celui du cœur ou, mieux encore, à travers le non repérable underground de l'âme.

Toute la vie nous essayons de nous détacher de Pluton, le totalitaire et totalitariste Dieu-Roi, Monarque-Absolu de nos nuits noires. Avec les nombrils de toutes ces obscurités bien ligotés avec des cordons à toute épreuve au centre des universelles ténèbres.

Oui, fuir Pluton qui trône dans son Olympe à l'envers situé dans les entrailles de la terre... Pluton, l'Exception-à-La-Règle, l'Ange Convulsionné, l'Envers - du - Décor de toutes ces divinités avec domicile fixe et bien visible sur le firmament.

Mais quelle affirmation pourrait avoir même la plus infime valeur sans le repère de l'ombre d'une négation ?

Et si nous, tous les « underground », au lieu d'essayer de toutes les forces de nous arracher à l'attraction gravitationnelle de Pluton, essaierions plutôt de cultiver une bénéfique identification (celle d'un pain chaud et bienvenu) avec le Bien-Heureux , Trop-Merveilleux, et Moult-Walt-Disney-en Pluto?

Développons le négatif d'une photo de l'Underground et rendons nous compte qu'en réalité nous ne nous trouvons pas dans le gouffre mais sur les cimes de la montagne, la tête enfoncée dans le ciel et libres comme les nuages...

(à occasion du Xe anniversaire du théâtre Underground de Târgu Mures - Roumanie, 1 octobre 2009)

0 comentarii

Publicitate

Sus