11.10.2009
poate că timpul nu-i chiar acel râu liniştit pe care îl poţi urmări
coborând cuminte dinspre munţii înalţi înspre păşunile verzi
s-o fi scurgând el fluid aşa cum e şi memoria
dar nu poate, la fel ca şi ea, să ignore îndoiturile şi ridurile uitării

ascuns pe sub minciuna unui drum ce pare direct şi drept
se bifurcă, se dedublează, ne dublează şi se tot, peste tot, răspândeşte
fără să ne lase nici timpul de a pricepe, nici pe cel de a alege

tot el face ca pământul să devină deodată mai puţin solid, mai nesigur, sub tălpi
scurgându-ni-se lichid printre degete.

se pare că timpul n-ar fi tocmai ceea ce ar vrea să pară că e
nu-i de pe astă lume. Nici pe departe, nici pe aproape.
nici finit nu-i. Nici fără de sfârşit. E. Atât. Pur şi simplu. Prezent

pe noi ne face să alergăm. Nu-i el cel care fuge
nu e de loc grăbit, pe noi ne zoreşte cu biciul
propriei noastre îndârjiri de a supravieţui cu orişice preţ

nu tu omori timpul. El te ucide pe tine.

suntem ai săi prizonieri în miezul aceleiaşi taine
în spumele nocturne ale aceluiaşi imposibil ocean
în plin vârtej, în mijlocul aceluiaşi de neînţeles, subit şi distrugător val
printre curenţii ce se înfruntă, şi, contradictorii, în toate părţile ne izbesc

purtaţi de tăvălugi de apă tulbure, amară şi neagră
ignorând totul de savanţii săi rărunchi
nu suntem decât nişte roze ale vânturilor, veştejite
abandonate la suprafaţa spartei sale oglinzi

lui însă
ce-i pasă?

disperaţi, din când în când mai tentăm câte o vană traversare
într-un scurt moment dintre două nedesluşite orizonturi

fără să ştim prea bine să înotăm ne zbatem
la fiecare zvârcolire încercând să nu bem prea mult
din acea nedorită băutură care, fără să ne îmbete dar cu sălbăticie
ne impune a sa lege

jucărie a furtunii, fiecare dintre noi îşi joacă jocul aşa cum poate
orbit de curajul inocent şi nebun al acelora care nu au habar

unii mor înecaţi. Ei şi?
alţii în gura mare îşi strigă neputincioasele victorii asupra vârstei
şi cele asupra vârstelor lumii, ceţoase mori de vânt

dar ce importă. Ale mereu aceluiaşi mârşav timp, omniprezent şi carnivor
rămânem cu toţii şi întotdeauna nu vom fi altceva
decât nişte norocoşi naufragiaţi supravieţuitori

***
le temps n'est peut-être pas cette paisible rivière que l'on voit
descendre sagement des montagnes vers les vertes vallées
il s'écoule, certes, fluide comme l'est aussi la mémoire
mais ne peut, tout comme elle, ignorer ni ses plis ni les rides de l'oubli

caché sous le mensonge d'un chemin qui paraît filer tout droit
il bifurque, se dédouble, nous double, se disperse sans arrêt
sans jamais nous laisser le temps de voir venir
ni l'ombre d'un choix

il rend souvent la terre, moins solides, plus mouvante, sous nos pieds
il nous file, liquide, entre les doigts

faut croire que le temps n'est pas celui qu'on veut nous le faire croire
il n'est pas de ce monde. Il n'est ni loin ni près
il n'est ni infini, ni fini. Il Est. Tout simplement. Présent

nous, il nous fait courir. Ce n'est pas lui qui fuit
sans se presser lui-même, il nous presse au fouet
dans notre obstination de survivre à tout prix

on ne tue point le temps. C'est lui qui nous assomme

nous sommes les prisonniers, au coeur du même secret
des écumes nocturnes au sein d'un même impossible océan
au milieu des tourbillons
au coeur d'incompréhensibles et soudains raz-de-marée
pris dans des courants qui s'y affrontent et, contradictoires, nous tiraillent

portés par ses rouleaux d'eau trouble, amère et noire
ignorant tout de ses savantes entrailles
nous sommes, abandonnés à sa surface, autant de roses des vents fanées

mais que voulez-vous donc
que cela bien lui fasse ?

par désespoir on tente parfois une vaine traversée
l'espace d'un court instant entre deux vagues horizons

sans trop savoir nager, nous nous y débattons
mouvement après mouvement, pour ne pas trop en boire
de ce non désiré breuvage qui ne nous saoule point
mais qui, sauvage, impose sa loi

jouets de ses tempêtes, nous jouons tous son jeu
aveuglés par le courage innocent et fou des ceux qui ne veulent rien savoir

il y en a qui se noient. On ne voit que du feu
d'autres qui clament, béats, leurs impuissantes victoires
contre l'âge et les âges, ces flous moulins à vents

qu'importe. Nous sommes tous, et cela à jamais,
d'un même carnivore et omniprésent sale temps
les éternels chanceux survivants naufragés.

0 comentarii

Publicitate

Sus