Presa moare pe limba ei

Pentru ca publicul să se apropie din nou de presa locală, e nevoie ca, mai întâi, presa să se apropie de oameni.

Cea mai veche amintire a mea privind presa locală este din Târgu Mureş. Într-una dintre excursiile copilăriei, autocarul ne-a lăsat în centrul oraşului, unde am intrat, bineînţeles, la cofetărie. Undeva, pe o policioară transparentă, se aflau un vraf de ziare proaspete şi o ceşcuţă. Cine dorea un ziar punea 25 de bani în ceşcuţă şi se servea singur, fără ca operaţiunea să fie supravegheată de vreun vânzător.

Nu ştiu ce cuprindea acel ziar, deşi sunt convins că existau acolo cel puţin un reportaj de la o întreprindere fruntaşă pe ramură, un interviu cu un prim-secretar sau alt mahăr judeţean şi ceva citate dintr-un discurs de mare angajament al şefului statului. Ce ştiu cu siguranţă este că ziarele locale din epocă erau tipărite în tiraje pe care orice conducător de gazetă din ziua de azi le-ar invidia.

Am fost şi-n ultimii ani la Târgu Mureş, dar policioara cu ziare nu mai există, semn că încrederea în cinstea clienţilor a scăzut. Odată cu ea, a scăzut şi încrederea publicului în ziare, pentru că tirajele de altădată s-au dus pe apa Sâmbetei.

Nu o să mă apuc acum să spun că toată presa locală din România e la pământ, pentru că lucrurile nu stau aşa. Există în ţară câteva ziare care funcţionează bine sau foarte bine. Însă în foarte multe cazuri ceva, undeva, NU s-a întâmplat pe drumul dinspre presa de partid şi de stat înspre presa economiei de piaţă. Ceva ce face ca în mai toate oraşele mari, care au fiecare în jur de trei sute de mii de locuitori, tirajele cumulate ale tuturor cotidienelor de pe piaţă să nu ajungă la nici 20.000 de exemplare pe zi.

Puţine ziare din ţară reuşesc să vândă peste cinci mii de exemplare pe zi, iar cele care au un tiraj în jurul a zece mii sau peste pot fi numărate pe degete.

În multe judeţe din ţară, ziarele comuniste - care distribuiau, cu ajutorul abonamentelor băgate pe gâtul oamenilor muncii, zeci de mii de exemplare pe zi - au lăsat locul unora care nu au ştiut sau nu au vrut să-şi păstreze cititorii aproape. Sunt destule cazuri de jurnale care au moştenit tirajele impresionante de pe vremea când aveau în titlu cuvinte ca "roşu", "flacără", "muncitoresc" sau "avânt", pentru a ajunge repejor de la 50.000 la sub 5.000 de exemplare vândute.

În mare măsură, munca jurnaliştilor se bazează pe un proces de ghiceală. Trebuie să ghicească ce vrea publicul, ca să livreze subiecte pe care oamenii să vrea să le citească. Şi chiar dacă mai toţi conducătorii de gazete afirmă că ştiu ce vrea publicul, undeva trebuie că se înşeală. De fapt, habar n-au ce vrea publicul. Iar pentru presa locală acest lucru echivalează cu strângerea de gât a democraţiei. Comunităţile care n-au parte de ziare care să le dea informaţii relevante, interesante şi utile sunt mai sărace, mai pasive, mai indiferente la cele ce ţin de viaţa publică şi, până la urmă, mai uşor de manipulat.

Iar asta nu e valabil doar pentru Focşani, Cluj, Timişoara sau Bacău, ci şi pentru Bucureşti, unde aparent avem o piaţă a presei mai înfloritoare decât în provincie, dar unde aproape nimeni nu face presă locală - orişice fiţuică îşi pune pe frontispiciu eticheta "cotidian naţional".

Aşa că marea ghicitoare pentru presa locală românească ar trebui să fie următoarea: oare ce facem noi aiurea, de îi îndepărtăm sau îi lăsăm reci pe cei care ar trebui să ne citească?

Dacă oamenii de presă nu-şi vor pune această întrebare şi vor continua să moţăie cu iluzia că ei ştiu ce vrea publicul - dând vina pe televiziune, pe internet, pe sărăcie, pe economie, pe autorităţi, pe condiţiile vitrege şi pe cititori pentru scăderile de tiraj - mare parte din presa locală va fi în moarte clinică peste nu foarte mult timp.

Scriu acest articol pentru că lucrez cu presa locală de peste zece ani, în calitate de coordonator al unor programe de training. Aşa se face că am căpătat o obsesie legată de presa locală. Cred cu naivitate în importanţa şi în viitorul ei. Sunt convins că, alături de publicaţiile gratuite şi cele de nişă, ziarele de comunitate sunt cam singurele care vor supravieţui schimbării obiceiurilor de consum mass-media. Dar numai dacă vor şti cum să se reinventeze.

Adesea, ziarul este deţinut de un patron care nu urmăreşte să facă profit prin presă, sau cel puţin nu în mod direct. Ca urmare, publicaţia nu este gândită ca o întreprindere menită să aducă profit. E mai degrabă un instrument de presiune şi influenţă, care contribuie la construirea imaginii patronilor, sponsorilor sau prietenilor politici şi de afaceri ai acestora, la distrugerea imaginii adversarilor şi la asigurarea de contracte din care vor profita alte business-uri.

Sistemul este mult prea familiar jurnaliştilor: un ziar care aparţine, să spunem, cuiva care deţine şi o societate de construcţii este un instrument important. Dacă perie pe cine trebuie şi dă în cine este necesar, poate să asigure firmei un contract cu autorităţile locale - obţinut prin încredinţare directă ori printr-o licitaţie aparent perfect corectă - pentru renovarea străzilor din oraş sau construirea noului sediu al nu-ştiu-cărei regii.

Desigur, realitatea este adesea mult mai complexă, iar jocurile de interese în care sunt băgate ziarele locale sunt subtile şi încurcate.

Până una-alta, acest sistem face ca ziarele locale să fie privite mai degrabă drept investiţii strategice în imagine decât întreprinderi aducătoare de profit. Asta înseamnă că sunt ţinute undeva la limita subzistenţei: cu ziarişti puţini şi prost plătiţi, calculatoare din secolul trecut şi planuri de afaceri sau programe de training, ioc. În asemenea atmosferă e şi greu să te apuci să gândeşti politici editoriale care să te apropie de cetăţeni.

În naivitatea mea, continui să cred că o economie mai sănătoasă şi un climat politic mai puţin corupt, cum se presupune că începem să avem după ce ne-am făcut europeni, va obliga patronii de presă să se gândească la ziarele pe care le deţin şi la întreprinderi care ar putea să le aducă bani prin marfa pe care trebuie s-o producă - informaţie pentru public, nu comenzi pentru sponsori.

Îmi tot spun că patronii şi conducătorii de gazete îşi vor da seama că un conţinut de calitate, neîmpăducheat de diverse interese politice şi economice, o redacţie dotată cu echipament eficient, oameni de calitate, bine instruiţi, şi un set de standarde profesionale muc şi sfârc vor aduce după sine şi cititori şi publicitate şi, automat, profit adevărat.

Mă linişteşte de fiecare dată prietenul meu Cătălin Moraru, redactor-şef la unul dintre puţinele ziare locale care chiar pun preţ pe lucrurile enumerate în paragraful anterior. Omul ar trebui să fie la fel de încrezător ca mine în viitorul presei locale, din moment ce are un ziar care face bani în primul rând prin conţinut şi are oameni de calitate. Însă îmi face repede nişte calcule: pentru un afacerist care n-are nevoie de presă decât pentru a-şi ajuta diversele afaceri aducătoare de bani buni, este mult prea ieftin să susţină un ziar prost. Asta în condiţiile în care un ziar bun, chiar şi de succes, i-ar aduce o marjă de profit incomparabil mai mică decât tunurile pe care le dă în colaborare cu autorităţile.

Pentru asemenea oameni, să ţină un ziar cu 300 de milioane pe lună este un mizilic, de vreme ce fac miliarde din fiecare contract cu administraţiile locale.

Aşa se explică atât supravieţuirea pe piaţă a unor ziare care altminteri ar fi trebuit să-şi dea duhul demult, cât şi apariţia episodică, în cursul anilor electorali, de noi titluri care servesc câteva mingi politico-economice şi se retrag apoi strategic la hibernare, până la următoarele alegeri. Asemenea publicaţii nici nu-şi mai propun să influenţeze publicul - pentru că succesul lor la cititori este aproape inexistent -, ci pe cei care au în mână pâinea şi cuţitul, adică sacii cu numiri politice, alocări de fonduri şi semnături pe contracte publice.

Mi-a rămas pe creier replica pe care mi-a dat-o acum vreo 16 ani, pe când abia intrasem în presă, un coleg mai vârstnic dintr-o redacţie unde tocmai mă angajasem. Îl întrebasem ce tiraj avem şi mi-a spus că nu contează: "Cine trebuie să te citească te citeşte întotdeauna".

Mi-am dat seama ce înseamnă asta atunci când am văzut că parlamentarii sau consilierii de la primării şi consiliile locale primesc laolaltă toate ziarele. Pentru ei, nu există diferenţă între un ziar cu tiraj şi ţinută grafică excepţională şi o fiţuică ce se distribuie gratuit în câteva sute de exemplare, astfel că mingile care se servesc în aceste publicaţii au aceeaşi eficienţă în privinţa autorităţilor. C-aşa-i în tenis.

Ar fi însă nedrept să dăm vina doar pe jocurile de interese pentru distanţa tot mai mare dintre presă şi cetăţeni. Adevărul este că, adesea, jurnaliştii sunt prizonierii propriilor comodităţi şi stereotipuri. Paradoxal, deşi toate studiile sociologice arată că românii sunt în primul rând preocupaţi de sănătate, educaţie şi bani, exact aceste subiecte sunt abordate în ziarele noastre cu ideea fixă că sunt plictisitoare pentru publicul larg. Şi sunt scrise ca atare. Plictisitor.

Am făcut odată efortul de a parcurge până la capăt un articol pe trei sferturi de pagină de ziar despre un congres privind cancerul de sân. Autorul primise o sarcină şi se achitase în scârbă de ea, convins că nu-l va citi nimeni. Textul apăruse fie pentru că manifestarea era organizată de vreo filială de femei a partidului vreunui sponsor, fie deoarece şefii consideraseră că trebuie să bage şi subiecte serioase, fie, pur şi simplu, pentru că n-avuseseră cu ce să umple ziarul.

Fotografia ce îl ilustra înfăţişa o sală de congres - putea fi orice congres, al tocătorilor de carne, al tineretului pesedist sau al apicultorilor. Textul conţinea o dare de seamă asupra vorbitorilor şi un fel de cronologie a evenimentului. Nu era citată nici o femeie care suferă sau a suferit de cancer de sân. Nu aflam nici o poveste care să ne facă să înţelegem prin ce trec persoanele bolnave şi familiile lor. Nu aflam detalii despre boală şi despre ce trebuie făcut pentru a o preveni, dar aflam că cineva a prezentat detalii privind profilaxia cancerului mamar. Aceasta în condiţiile în care o româncă din opt suferă de boală, iar celelalte şapte se tem să n-o facă.

Ce arată acest lucru? Că jurnaliştii noştri sunt adesea incapabili să ne spună poveştile care să ne facă să înţelegem mai bine ce se întâmplă în jurul nostru şi ce semnificaţie au respectivele întâmplări. Că este foarte probabil să citim un articol care ne descrie amănunţit cum s-a spart o ţeavă şi s-a inundat un bloc întreg, dar că nimeni nu ne va spune povestea familiei cu cinci copii care, alături de alţi o sută de amărâţi, a fost nevoită să petreacă o noapte întreagă în frig şi umezeală din pricina unei lucrări defectuoase de întreţinere. Că este mult mai comod să faci un articol despre o nouă piaţă doar din citate de la autorităţi, în loc să ieşi pe stradă şi să vorbeşti cu oamenii ale căror vieţi sunt direct afectate. Aşa cum este mult mai comod să scrii un articol împănat cu termeni specializaţi şi cifre din ultima conferinţă de presă a firmei Ţ, în loc să explici economia în aşa fel încât toată lumea să înţeleagă ce are de câştigat sau de pierdut la portofel dintr-o anumită mişcare de afaceri.

Jurnaliştii se învârt adesea prin cercuri care cititorilor lor le sunt străine şi uită că oamenii sunt preocupaţi în primul rând de ograda lor şi de modul în care ceea ce se întâmplă le influenţează viaţa. Iar dacă nu va învăţa să vorbească pe limba publicului şi despre viaţa publicului, presa locală va avea parte, în cele din urmă, de cititori doar prin sălile consiliilor judeţene şi orăşeneşti.



Schimb de experienţă

Într-o zi oarecare, acum vreun an sau poate doi, într-o urbe oarecare dintr-un colţ de Românie, doi jurnalişti cu experienţă, unul român, altul olandez, răsfoiau paginile unui cotidian deţinut de un afacerist local de notorietate naţională. Aveau, amândoi, ochii larg căscaţi a mirare şi din când în când schimbau câte o privire nedumerită. În cele din urmă, unul dintre cei doi spuse, cu voce mică:
- Nu prea aveţi poze.

Redactorul-şef al ziarului, o doamnă micuţă de înălţime, zâmbitoare, cu părul acoperit cu grijă de o căciulă neagră de lână, numită de curând în funcţie după o carieră prodigioasă în televiziunea locală, dădu, la început, semne că nu înţelege remarca, apoi scoase un "Aaaa" - un oftat de uşurare şi în acelaşi timp un semnal sonor menit să-i lămurească pe cei doi oaspeţi că n-aveau de ce să-şi facă griji.
- Păi cititorii noştri cunosc persoanele despre care scriem, răspunse ea.

Vizitatorii priviră unul la altul preţ de o secundă, apoi unul dintre ei începu să explice, cu răbdare, care este rolul fotografiei într-un ziar.

A doua zi, fiecare pagină a cotidianului era presărată de o puzderie de poze minuscule, tip buletin, cu bărbaţi urâţi. Cei doi jurnalişti, ce aveau de petrecut o săptămână într-un program de training alături de cei câţiva ziarişti din redacţia înghesuită în două camere mititele, schimbară din nou o privire. Unul dintre ei scoase un carneţel şi îşi notă că trebuia să discute cu secretarul general de redacţie despre faptul că e bine ca fiecare pagină să aibă o fotografie mare, care să domine celelalte elemente grafice. Într-una din zilele următoare avea să cumpere din banii săi un aparat foto pentru redacţie.

La câteva luni de la plecarea celor doi traineri, omul de afaceri a numit un alt director la conducerea ziarului. Doamna cu căciula de lână, care ştia acum principiul elementului grafic dominant şi alte câteva lucruri utile, a fost la rândul ei nevoită să plece şi a luat cu ea toţi oamenii din redacţie. Cei care fac acum ziarul n-au întâlnit niciodată un jurnalist olandez, şi nici nu văd de ce ar trebui.

Realitatea este adesea mult mai complexă decât pare, iar jocurile de interese în care sunt băgate ziarele locale sunt subtile şi încurcate.