19.12.2009
Citiţi episodul precedent aici.

Când a intrat în baie să facă un duş, mi-am îmbrăcat hainele în grabă şi am fugit. Nu am idee cum am deschis uşa aceea cu o încuietoare complicată, pe care nu am mai avut ocazia s-o văd la nimeni până acum. Cât am meşterit la sistem, încercând să înţeleg în ce direcţie se descuie şi câte încuietori sunt de fapt, m-a auzit. Când am zbughit-o pe uşă, a ieşit din baie şi a pornit după mine. În chiloţi, desculţ, cu părul ud. "Stai", mi-a strigat. Sau cred, cel puţin, că asta mi-a strigat, căci eu eram departe pe stradă, iar el, desculţ cum era, nu avea cum să mă prindă din urmă. Dezbrăcat, printre oamenii corect îmbrăcaţi, printre maşinile angrenate în ambuteiaj.

Nici n-am privit înapoi. Când m-am oprit, abia mai respiram. Mi-am dat seama că nu mai am cerceii cu diamante în urechi. Dar nu m-am întors după ei, şi nici nu ţineam minte să îi fii scos la Bogdan, sau el să mi fi scos. Poate îi scosesem la Benjamin. Nu era problemă, unul din ei mi-i va da înapoi. Cartea lui Bogdan... pierdută probabil în discotecă.

M-am urcat într-un taxi şi m-am dus acasă.

I-am turnat o bere lui Bursuc, apoi m-am băgat sub pătură şi am stat cu ea în cap. Am auzit telefonul sunând. Nu m-am clintit. Bursuc se lingea liniştit între picioare, lângă pat. La un moment dat am auzit voci, soneria la uşă. După intonaţie mi-am dat seama că sunt Ben şi Albert care se conversează între ei. Se făcuse probabil patru, iar Ben venise să mă ia din nou, de parcă am fi avut vreun pact.

Nu am mişcat niciun deget. Am rămas acolo, ascunsă. Întinsă pe pat, nemişcată.

Înăuntrul meu există un filament care din timp în timp explodează, ca acum. Până vine înlocuitorul, trăiesc în întuneric.


Într-un târziu m-am ridicat şi i-am dat mâncare lui Bursuc, apoi am sunat-o pe Alexandra. Dar nu ne puteam întâlni imediat. Avea programată o vizită, de care îi era groază, şi mi-a spus că o să fie mizerabil. Iar or să mă îndoape ăia cu sarmale, mi-a zis. Apoi mi-a zis să vin peste câteva ore, ca să avem timp să vorbim în linişte.

După ce-am închis, mi-am turnat ceva într-un pahar.

Deja se făcuse târziu. Am făcut un pic de ordine, am vorbit cu maică-mea la telefon.

Am aşteptat să se facă ora.

M-am uitat la obiecte. Erau excepţional de simpatice. Am privit pe geam şi am văzut luminile nemişcate ale oraşului. Era noapte, linişte.
Câte o maşină trecea în depărtare. O parte din lumini erau galbene, cealaltă parte albe.

Acolo unde întunericul era mai intens, se năştea noaptea. Din punctul acela izvora frica, angoasa, criza. Era noapte. Eram eu. Era paharul. Dintr-un cu totul alt punct se năşteau gândurile nedorite. Despre viaţă, despre moarte, despre nesemnificaţie. Aş fi vrut să distrug focarul ăsta, doar că nu se putea. Focarul ăsta eram eu. În nemişcare, cu un pahar. Nesemnificant. Sau nesemnificativ.

Un televizor îndepărtat emitea emisiunea preferată a cuiva.
Cineva departe.

Mi-am mai turnat un pahar.
Dulce, alcoolul...
Fierbinte, reconfortant.
Un punct cald la mine în stomac. Sublima plăcere.

Am deschis geamul şi am privit cu şi mai mare atenţie. Sentimentul devastator când străbaţi oraşul acesta în căutare de dragoste. Sentimentul acesta nebunesc de apocalipsă personală. Nemesis. Să fi iubit cu tine, cu tot ce însemni tu, începând de la vârfurile degetelor de la picioare până în vârfurile firelor de păr. Complet, cu tine. Braţe, picioare, abdomen, păr, ochi. Să-ţi fie ştiute secretele trupeşti, în timp ce-l respiri posesiv pe celălalt. În timp ce-i respiri cuvintele. Gândul mi-a alunecat spre Ben fără să pot face nimic împotrivă. Respiram acelaşi aer cu gaze de la ţevile de eşapament, dar azi nu ne întâlnisem. Mi-am dat seama că acum singura soluţie rezonabilă era să plec cu Ben, dacă el chiar vorbise serios, dacă era ceva adevărat, şi dacă mă mai vroia. Cum aş mai scăpa vreodată de Bogdan acum?

Mi-am amintit de vara trecută, când aşteptam un telefon care n-a venit niciodată, într-o noapte ca aceasta. Şi atunci, ca şi acum, credeam la fel, că mi-am găsit marea dragoste. Doar că marea dragoste nu mai suna. Iar eu aşteptam ca telefonul să sune. Era din Cluj şi îl cunoscusem printr-o prietenă. Fără să mai punem la socoteală că în anul anterior îmi găsisem adevărata dragoste de două ori în acelaşi an. În noaptea aceea de vară, în apartamentul mamei mele, stăteam şi ascultam ploaia în Bucureşti. Întinsă pe un pat uriaş, cu geamurile larg deschise şi o farfurie cu două piersici.

Vântul bătea, iar ploaia susura aceeaşi melodie joasă.
Ropotul ploii, zgomotul traficului, luminile farurilor. Era răcoare în comparaţie cu înainte, dar aveam ceafa udă. Mi-am ridicat părul în coadă. Nici o lumină de stea, nici o licărire. Doar eu, noaptea, şi ceilalţi oameni care locuiesc în Bucureşti.

Cu două mâţe cuibărite în mine, şi una pe pervaz. Pufu, i-am spus motanului de lângă mine, iar el s-a împins cu capul în mine torcând. S-a înmuiat tot sub mângâierile mele, de parcă m-ar fi lăsat să-l modelez. Abandonarea lui m-a mişcat, l-am mângâiat pe spate, iar el s-a arcuit în contrasens. În întâmpinarea mâinilor mele. Dar telefonul n-a sunat.

Acum este frig, e alcool, fereastra e închisă, dar cumva paralela dintre cele două nopţi stă în picioare. Înainte de un bărbat, după un bărbat, cauza, efectul, când te sărută şi e tandru şi se simte de parcă vrea să-ţi rupă oasele, că e cât un urs, sau te sărută pe neaşteptate pe obraz, şi e ca şi cum ţi-ar da cineva cu un ciocan în faţă.

Eu, acum, aici, atunci, acolo... aiurea, nicicând. O dragoste pe an, două dragoste pe an, toate adevărate. Şi foarte mari. Apoi sex, abrupt, animalic, rău. Da, iubirea e dură. Dragostea înseamnă oricum durere. Durere în toate modurile în care durerea poate să existe. Coreenii mănâncă dog stew şi, ca să obţină o carne mai fragedă, folosesc practici ca beating, burning şi hanging. Aşa este şi în dragoste, pentru mai mult sex, sex mai pasional, câteva secunde de orgasm, am face orice, oricât de crud.

"Ce ţi s-a întâmplat?", întreabă Alexandra din uşă.
"Nimic", spun.
"Minţi."

Mă lasă înăuntru.
"Ce-ai la ochi? Te-a bătut careva?"
Râd: "Nu, încă n-am luat-o la moacă de la niciunul, nici atunci când am meritat."

Alexandra locuia aici, pe Moşilor, când încă mai era în România, la mama ei, profesoară de pian. Apartamentul ei are un iz etnic, dar nu românesc etnic, ci african-etnic. Pereţii sunt zugrăviţi după o modă ridicolă, iar noi râdem mereu că arată ca o peşteră casa ei. Spunem că are pe pereţi ţurţuri. Stalactite. La ea în cameră are o pianină. Mama ei face multă mâncare la sfârşitul săptămânii şi o porţionează, apoi o bagă în congelator, astfel că nu e nevoie să mai gătească în restul zilelor. Mama ei are de asemenea o coafură gigantică, cu un coc mare deasupra capului şi fumează ţigară de la ţigară. E plecată, nu e acasă, îmi comunică Alexandra. O privesc, căutând după semne că s-a schimbat. E frumoasă, deşi mai plinuţă. Când am afirmat asta în faţa lui Bogdan, a pufnit şi mi-a tăiat-o: o purcică. Fiind şi înaltă, a părut mereu cea mai mare de la noi din clasă.
"Ce făceai? Deranjez?", o întreb.
"M-am uitat la un film cu Sean Penn, Robin Wright şi Travolta. Dar s-a terminat, iar acum fac ceva în bucătărie."
"A fost bun?"
"Despre una care era cu un psihopat şi după ce-l bagă-n balamuc că era sonat rău, îl aşteaptă zece ani să iasă, iar când ăla iese, ea îşi părăseşte actuala familie, că mai făcuse două fetiţe şi cu Travolta, şi se cară cu nebunu'."
"Bun film".
"Da, dar nu era nimic altceva de văzut. Da' să vezi ce scene... în ce mizerie putea trăi cu nebunu'. Şi în ce hal era gagica aia... da' ei îi plăcea. Îi plăcea să vorbească lelea săritu' ăla."

Râd.
"Ţi-e sete?", mă întreabă. "M-aş duce până la colţ să cumpăr apă minerală şi cola."

O rog să-mi dea apă de la robinet.

Tocmai gătea când am sosit eu. "Doar n-o să mănânc mâncarea lui maică-mea", îmi explică. "Vrei să mor?"

Iau înghiţituri mici din paharul meu şi-o privesc. Mâinile ei tăind ceapa în felii subţiri. Mâna stângă ţinând ceapa, cuprinzând-o în palmă, iar cea dreaptă, cea cu cuţitul, mişcându-se ritmic. Feliuţele cad, desfăcându-se în arce semi-transparente. Sirena salvării, zumzetul unui aparat electric neidentificat, probabil frigiderul, zgomotul traficului, o tobă spartă a unei motociclete.
"Te-ai supărat pe mine?", mă întreabă.
"Pentru ceea ce i-ai spus lui Ben?! Aaaa, nu", mint eu, pentru că teoretic n-ar trebui să mă supere adevărul, sau cel puţin aşa consider. Chiar dacă Ben ar putea fi singura mea şansă, de ce să nu-l speriem cu nişte adevăruri din prima secundă? Lasă să ştie. Cine sunt eu? O femeie din cercul artistic al Bucureştiului, cel mai prost mediu posibil pentru fidelitate. Unde oamenii sunt interesanţi şi mereu întâlneşti pe cineva şi mai interesant. Unde e foarte multă băutură. Când ţi se termină banii, se găseşte mereu careva care să te sponsorizeze să bei şi mai mult. Cel mai mizerabil loc pentru dragoste, unde dragostea are aer de tranzit şi nici o valoare. Şi undeva pe parcurs, am crescut împreună sceptici şi neâncrezători, o generaţie care n-o să procreeze prea curând. Şi dacă o să procreeze, copii lor or să crească în case dezorganizate şi disfuncţionale. Unde toţi sunt recăsătoriţi sau în curs de divorţ. Un fel de oglindă a Bucureştiului actual, unde nimic nu este cum ar fi trebuit să fie.

Apoi, Ben era deja pierdut de la bun început. Începând din momentul în care întâlnesc pe cineva care-mi place, exact din momentul acela, exact din acel moment, ca un făcut, încep să pierd acea persoană, înainte de a fi măcar cu ea. Ştiu cu siguranţă că cine sunt şi de unde vin o să ne despartă într-un final. Poate că nici n-aş mai suporta să trec prin asta pentru a nu ştiu câta oară, discuţiile, explicaţiile, tot rahatul. La fel şi cu Benjamin, începând de la aeroport, când ne-am întâlnit în sala de sosiri, printre reîntâlnirile tăcute din jur, murmurul stins al vocilor şi privirile grăbite aruncate de trecători, exact în clipa aia a fost pierdut, dus. Înainte să apuce să mă cunoască, şi tot circul şi nebunia să se dezlănţuie, am luat eu însămi hotărârea, fără măcar să fiu conştientă de asta, hotărârea de a-l feri din proprie iniţiativă de decizia de a renunţa la mine, de momentele penibile care ar veni, şi o să-l scutesc de crizele mele de astm pe fond nervos, în timp ce-o să-mi împachetez lucrurile.

Primul iubit care a aşteptat prea mult de la o tânără agăţată pe un balcon la o petrecere, al doilea, un băiat de la matematică cunoscut în club la Arhitectură, care m-a întrebat ce i-am făcut într-o stare de isterie, cu şalele şi mâinile pline de sânge, căci avusesem himen elastic şi abia atunci reuşise cineva să mă dezvirgineze, al treilea de la un botez, care îmi spusese că sânii mei sunt frumoşi, nimic de zis, dar ar trebui să stea aşa, şi mi i-a ridicat cu palmele la o înălţime nerealistă, apoi s-a oferit să-mi plătească implantul cu silicon. Al patrulea care m-a agăţat pe stradă şi n-am mai scăpat de el, care deşi era mai mic decât mine cu cinci ani, nu avea nicio problemă să mă terorizeze, nemulţumit de orice făceam. Şi tot aşa, incluzând un coleg de la artă care ne-a chemat la o petrecere ca să descoperim că murise mama lui şi era întinsă pe masă, apoi bărbatul cu zece ani mai mare ca mine, alt artist, care mă dezechilibrase în aşa hal, încât am înghiţit foarte multe tuburi de diazepam cumpărate de prin farmacii unul câte unul, ca să nu bat la ochi, şi-am ajuns la spital. Niciunul din ei reuşind să mă înţeleagă, ori măcar să se prefacă interesat de ceea ce aveam de spus.

Şi hai să sperăm că următorul o să fie aşa grozav încât să mă facă să mă opresc la el, că din senin o să mă transform în femeia unui singur bărbat.
"Eşti fericită?", mă întreabă Alexandra privindu-mă cu colţul ochiului, încercând să ghicească la ce mă gândesc.
"Da, sunt fericită."
"Părea băiat bun Benjamin al tău. Bine că nu te-ai încurcat cu idiotul ăla de Bogdan."
"De ce-l faci idiot?"
"Ah, pardon, e şeful tău. Dar scuză-mă, nu ştia decât să zbiere. Odată nu l-am văzut şi eu să vorbească frumos!"
"Auzi", zic "... hai să încercăm să fim bune, hai să vorbim de floricele şi fluturaşi."
"Îţi baţi joc de mine, nu?!"

Oftează. Iar eu nu am chef să mă afund în discuţia asta, nu am chef să fac pe advocatus diaboli. Nu pentru Bogdan, şi în niciun caz să fiu nevoită să mărturisesc ce s-a întâmplat între noi. Dar nu e nevoie, căci ea începe să pălăvrăgească:
"Auzi, tu, am văzut săptămâna trecută la Calvin Klein o fustă pantalon neagră, super mişto, aproape 800 de parai, dar mi-era mare şi oricum nu dădeam atât, deşi era croită meseriaş. Da' faza mişto e că eu nu ştiam că-s de marcă, eu mă plimbam pe acolo, puneam mâna de parcă chiar aveam bani să le cumpăr! Şi la un moment dat mă întreabă una dacă vreau să cumpăr ceva, şi am zis că încă nu. Dup-aia m-am uitat la preţ! Şi Marius zice: băi, tu vezi unde suntem? Şi atunci am realizat! Sunt foarte scumpe! O bluziţă căcăcioasă 100 de parai! Chiar mai mult!"

Pentru că tac fără să comentez nimic, se opreşte şi mă întreabă:
"Nu eşti în apele tale?! Eşti sigură că n-ai nimic?"
"Un pic obosită. Dar îmi place să te ascult."
"Ţi-am zis că-mi place de un coleg care e scoţian?"
"Serios? Păi nu lucrezi în acelaşi loc cu soţul tău?"
"Ba da, dar şi ce?! Săptămâna trecută chiar m-am giugiulit cu el un pic!... Crezi că mă place?!"
"Nu ştiu, că nu-l cunosc, şi nu sunt acolo, dar tu eşti genul ăla hoţ care suceşte minţile."

Începe să râdă.
"Da', ştii, acu' pe bune, Marius nu mi-a inspirat niciodată dorinţe acute. E bun în pat, nimic de zis, dar... nu ştiu. Scoţianul este roşcat şi are piele foarte albă. Combinaţia asta îmi inflamează simţurile. Marius... hmmm....!"
"Atunci de ce te-ai măritat cu el?"
"O femeie se mărită cu cine-o ia, nu cu cine vrea."

Râdem amândouă.
"Da, pe bune", continuă ea "... şi atunci, după ce m-a înghesuit scoţianul în bucătărie, a apărut şi Marius, şi m-a întrebat de ce sunt aşa fericită. Şi stai să-ţi zic, ieri l-au apucat damblalele pe al meu soţior, că marţi şi miercuri îl stresaseră ăştia rău şi se simţea obosit, şi mi-a făcut numai fiţe. A zis că se duce să doarmă în maşină! Şi s-a dus! Îmi vine să urlu de draci cu dobitocu' ăsta de Marius. Îmi mănâncă tinereţile. O să plec odată, să nu mai ştiu de el, o să plec unde-oi vedea cu ochii! Başca am vrut să-l iau la dans la o petrecere într-o sâmbătă, şi a început să zbiere la mine. Nu ştiu, aş vrea să mă omor, să scap odată de tot. Nu mă omori tu?"

Râdem din nou.
"Dacă el crede că viaţa mea o să se ducă între călcat, făcut mâncare şi privit la el cum se joacă la calculator, se înşeală. E un om atât de închis, că-ţi vine să te împuşti uneori. În fine, nu mai zic nimic, de fapt i-am zis şi lui, într-o zi o să-mi iau catrafusele şi n-o să-l mai văd niciodată."
"Şi ce-a zis?"
"Nimic."

Un moment de linişte se strecoară între noi.
"Şi cred că am început să înnebunesc, că n-am pe nimeni cu care să pot vorbi acolo. Ştii, mie îmi plăcea să ies în oraş, să mă uit la ţoale, să beau ceva cu prietenele. Să vorbesc la telefon. Acolo sunt cam singurică. Când eşti singur şi fără prieteni e rău. Ai nevoie să mai vorbeşti şi tu cu o gagică. Înţelegi? Bărbatul e bărbat! Oricum, sunt epuizata şi fizic şi psihic, abia aştept o vacanţă."

Îi spun că şi eu sunt la fel. Epuizată. Drenată. Şi că visez la vacanţă. Că în ultima vreme am senzaţia că în curând o să mor. Că nu mai am mult.
"Mi-ar plăcea să mi-o trag cu scoţianul", îmi mărturiseşte. "Undeva pe fugă, într-o toaletă, într-un subsol, cinci minute. Să n-afle Marius, că nu m-ar ierta niciodată, deşi el n-ar avea mari problemele etice să mă înşele cu alta, dacă ar fi să fie."
"Bărbaţii nu merită să le fim fidele", comentez. "Bărbaţii sunt nişte porci."
"Ei, vezi?! Tu ai toate teoriile astea despre bărbaţi, dar susţii că eşti fericită. Te contrazici singură."
"E complicat."
"Bine iubito. E complicat. Uite, vezi cum este? Nu pot să cred, ştii, când m-a părăsit primul idiot de care am fost îndrăgostită, umblam pe străzi şi plângeam, nu puteam să mănânc, să gândesc, nu puteam să fac nimic, până mi-a dat maică-mea două palme, că se săturase de văicărelile mele. Iar acum... uite unde am ajuns."

Mă simt mai mizerabil ca-nainte, auzindu-i cuvintele. Dar începe să trăncănească pe alt subiect, iar atmosfera se mai relaxează. Îşi dă seama că nu are tonul potrivit pentru mine. Simte. Dar nici nu poate să mă ajute. Vocea ei e singura voce pe care-o are. Aşa că încearcă să mă înveselească în felul ei.
"Ţi-am zis ce-mi zicea handicapatu' ăla de şef al meu, Ole? Că în Danemarca oamenii muncesc mai mult ca în România, că sunt mai stresaţi, că ce să spun, în România fiindcă n-ai bani nu eşti stresat! Şi tu ştii cât de leneşi sunt danezii? Duminica nu-i nici un magazin deschis! Să vină el să muncească pentru 300 de parai, dacă-i iei şi pe ăia! Am fost revoltată de ignoranţa străinilor. Să-ţi bagi bine în cap, dacă vrei să pleci din ţară, că ăsta e un lucru cu care ai de-a face în viaţa de zi cu zi. Şi că ai să fii întotdeauna trasă în jos de chestia asta. Când zici sunt român, nu e acelaşi lucru cu sunt francez, englez, etc."
"Păi nu e", comentez.
"De ce, tu te consideri mai proastă, ori mai puţin educată? Slavă cerului, au şi ăştia nişte poame pe acolo!"
"Nu la asta mă refeream."
"Dar la ce te refereai? Gândeşte-te că noi i-am avut pe turci, pe ruşi. Noi am fost la bătaie între toţi. Imperiul roman, unguri, nemţi, ţigani, ruşi, ce vrei şi ce nu. Suntem ca una după ce au violat-o 20 de inşi. Mai e normală? E handicapată, de ce să nu recunoaştem adevărul şi să susţinem că mai e normală?"

Râd, nu văd altceva de făcut în faţa teoriei ei.

Aş vrea s-o întreb dacă are o soluţie pentru mine. Să-i povestesc totul, să-i explic, şi s-o întreb ea ce ar face în locul meu. În loc de asta o las să-şi dezvolte teoriile şi să vorbească mai departe despre ea şi despre roşcatul ei. Aş vrea să-i spun că am păţit lucruri foarte urâte de câte ori am luat o hotărâre de capul meu. Câte lucruri simple mi s-au întâmplat vreodată? Câte lucruri care să nu fie al dracului de complicate şi încâlcite? Doar dacă s-ar opri din vorbit şi m-ar mai întreba odată: ai păţit ceva? La distanţă de o jumătate de oră, întrebarea a fost pusă în momentul greşit. Greşeala aceasta aparent nu foarte gravă, strică totul între noi în momentul de faţă.

"Taci, taci, taci", îmi spun în gând. Scena aceasta e greşită, iar tu nu vezi. Hai s-o rescriem, acum sunt gata să vorbesc. Dar ea trăncăneşte mai departe, lăsându-mă cu povara mea apăsătoare, de una singură. Ruptă în două. Aş vrea s-o întreb dacă ea ar pleca cu un necunoscut în altă ţară, nu cum a făcut-o ea, cu soţ şi slujbă, ci pur şi simplu la noroc, fără să-ţi cunoşti viitorul, şi mai ales dacă ar pleca cu Ben, un bărbat cunoscut de câteva zile. Sau ar rămâne cu un Bogdan, care în felul lui ciudat o iubeşte. Şi o vrea. Ca femeie, ca posesiune, cu foamea aceea intensă, brutală. Dar Alexandra nu ştie nici ce să facă ea însăşi, cu viaţa ei, de unde să ştie ce să fac eu cu a mea?

Îmi iau la revedere. Mă imploră să stau la masă, trebuie neapărat să gust din tocăniţa ei, dar eu simt nevoia să mă întind, să beau ceva ca lumea, nu apă, o vodcă, un gin tonic, şi dacă i-aş cere, mi-ar zice din nou că sunt alcoolică şi aş provoca o discuţie de care nu am chef.

Dacă i-aş spune că m-am culcat cu Bogdan, că aşa s-a întâmplat pur şi simplu, ar urla şi-ar face scene şi mai teatrale. Dacă i-aş spune că vreau să plec cu Ben şi i-aş spune ce am văzut la el pe braţ, mi-ar trage şi două perechi de palme. În timp ce eu mă retrag în amorţeala mea indiferentă, nepăsătoare la tot, cu gândul acela adânc înfipt în mine... că eu nu mai am mult... că în curând...

Cobor în stradă.

Cum reuşesc păsările să se orienteze?, mă întreb. Cum reuşesc să-şi găsească drumul înapoi după ce au zburat în ţările calde? Se spune că păsările folosesc soarele drept compas ca să găsească drumul înapoi. Că au un ceas interior care le spune exact tot ce este nevoie să ştie. Dar păsările care zboară noaptea, probabil se orientează după stele. Sau poate că unele păsări se orientează după câmpul magnetic al pământului, ori chiar după peisaj, pe care-l recunosc.

Privesc bucata de cer vizibilă printre blocuri, şi toate păsările care-o brăzdează din când în când.

Dar eu?!

Măcar am aflat cum e cu plecatul din ţară, iar cuvintele ei m-au durut. Hotărârea mea e mai grea acum, am mai multe lucruri la care trebuie să mă gândesc. Nu mai pare aşa uşor. Abracadabra-ul meu, eu aici, eu acolo, de o naţie, de altă naţie, într-un loc, într-altul, pare mai complicat acum. Înafara acestor lucruri, eu nici nu vorbesc germana. Nu cred că engleza este de ajuns. Lucrurile se complică cu fiecare minut care trece.

Un puşti cu o căciulă lălâie întinsă pe un craniu prea mare, întinde mâna spre mine cu arătătorul întins şi apasă pe un trăgaci invizibil.
"Bum!", face.


Citiţi următorul episod aici.

0 comentarii

Publicitate

Sus