| La concret După cîteva plîngeri legate de frustrarea de a nu fi înţeleasă întru exprimarea prin acest scris liternetic, am să încerc o variantă mai explicită, de data asta. În concluzie, iată ce i s-a petrecut unui mamifer uman în săptămîna care a trecut pentru totdeauna: S-a amestecat viaţa cîinelui, care e căţea, cu viaţa personală, care e tot o ea, pentru el. Viaţa personală s-a amestecat cu vieţuirea, cu co, de la lucru. Viaţa de birou s-a confundat cu experienţa de ashram. Ashramul a devenit cafenea şi biroul s-a făcut club de noapte. Clubul de noapte l-am decorat cu mantre budiste şi camera de meditaţie a devenit cuşca Harei (cîinele-căţea). Cuşca a devenit cloacă şi cloaca aburind-amenajată este acum o maşină demisionară. Încă nu sună prea concret, nu? Au urmat: Dicţionarul explicativ al limbii a devenit enciclopedia drogurilor. Drogurile s-au crezut şi ele, cînd broaşte rîioase, cînd cafea sau usturoi. Usturoiul a devenit un mujdei care a chinuit o după-masă întreagă de poveşti materne. Mama maternală a devenit un cerber al memoriei colective. Memoria colectivă s-a izbit de uşa biroului în care convieţuiesc patru fete frumoase. Frumoasele au devenit nişte vise de iarnă. Iarna a fost îngropată în zăpezi eterne care cad şi acum peste calendarul zen de pe biroul plin de tool-uri neînţelese. Uneltele multinaţionalei au devenit mecanisme cu liber arbitru. Fiecare linie a însemnat o răsuflare care a legat prietenii. Prieteniile au devenit beţii colective şi chefurile s-au transformat în nostalgii sfîşietoare. În plan virtual se desfăşurau următoarele: Oraşul revoluţiei devenise centrul cu gherete de cărnuri, zilele de naştere se transformaseră în zile irosite ale unor vieţi pasionale, sistemul căzut se confunda cu o ideologie inutilă, hîrtia de demisie nu putea fi scrisă de mînă, mîna care făcea ştirile era toată o rană iar rana se trăsese pînă la inimă. Organul devenise un bulgăre de zăpadă, pulsul era aproape de linie, liniile colorate în forme de flori erau estimate la mii de euro sentimentali, sentimentele erau opere de artă, arta stătea în muzeul îngheţat, îngheţata devenise o fleaşcă, o fleaşcă devenise viaţa de multinaţională, multinaţionala încheia francofilia iar francofilia devenise un fum în ceaţă. Ceaţa se vedea prin aburul de alcool, alcoolul devenise o durere mortală de creier, creierul era un burete absorbant, absorbantul era istoria mea. La concret, mi-am dat demisia. Gata cu joaca.  | La ideal Veneam acasă. Înaintea mea, trei femei. Verzi, pluteau nestingherite printre blocuri. Nu mă vedeau. Umăr lângă umăr respirau eternitatea. Mă mai întâlnisem cu ele şi altă dată... Când îmi înghiţeam somnul dimineaţa în redacţie. Zâna culoarelor deschidea uşa, îmi asculta muzica, clătina înţelept din cap, mătura ziua de ieri, deschidea geamul pentru cea nouă. Sufla rapid şi sigur peste banda de magnetofon; să n-aibă praf ideile... memoria.colectivă. Când mi-am pierdut cercelul. Prin zăpadă, îndărăt pe drum, la disco. Dansul se terminase. Într-un colţ, bărbaţi înfulecau fast-food şi impresii. "Era din aur?"... "nu, din india", femeia cu mătura s-a apropiat şi-mi spune verde-n faţă "io mi-am pierdut verigheta în veceu, am scos găleata cu mizerie din canal şi am găsit-o. Aievea. Dacă crezi că-i cercelul tău acolo, uite în spatele tău sacii". Am plecat capul, am lăsat rotocolul să fie doar fum, am ieşit în viscol. Mie mi s-ar fi potrivit mătura de vrăjitoare a Margaretei: aveam râsul şi privirea. Ca să fiu liberă, n-ar trebui să uit niciodată de firele electrice. Alegorie măcinată sistematic. Femeile în verde se-ndepărtau. Sau eu nu voiam să mă apropii. Rămâneam mereu în urma lor, incapabilă să mătur cum trebuie praful de pe străzile gândurilor mele, trăind iluzia personalităţii mele, lunecând pe cojile lăsate în urma-mi, strângând de coadă cometele socialului; numărând paşii până-n vârful piramidei, când ştiam sigur că ele, purtătoarele de verde, au fost mai aproape de miezul lucrurilor şi atunci. aş vrea să mă joc Sorbeam depărtarea dintre noi. Nici măcar nu bătea vântul. Aşa-i cu structura asta orăşenească. Nu mai lasă metaforele să fie realitate. O buca' de pâine, un vasilică cu noroc, o mătură pe-un umăr.... mi-aş da demisia.  |
0 comentarii
Arhiva rubricii
Kevin Costner şi vecina de la 4IncompletVindecarePregătirea de stat... degeabaCafeneaua cu oameni circulariToate articolele din această rubricăRubricile categoriei
MiscellaneaInvoluntar, tandemPovești la ibricEditorialul de luni dimineaţăCafe del SolDiversiuni şi aluviuniMicile istoriiScrisorile GeteiInsolita de marţiÎntîlniri - De dragosteCuvinte pentru înecaţiRomânia, draga de ea!Jobenul cu iepuraşiŞoseta cântăreţului de bluesinter_ziseBiciclete în BeijingIstorii inventateCompletAbilDrumul spre OzUn pic - alte întîmplări adevăratePoveştile fetei nesăbuiteCum să...Bungee JumpingInCompletAbil fantasticCeaiul de joi dimineaţăFractalul EpicZen şi arta întreţinerii motocicleteiPovestiri minimalistePUNCT...S-a întâmplat într-o joiPraful de pe tobă8 1/2. Odă bărbaţilor / Ode to menBlues LettersCasa cu pereţi de vântBestiar domestic imaginar (cu persoane celebre)Ora de libertateautoficţiuniViaţa domnului LăzărescuÎntâmplări despre niciodatăJurnal de maimuţeCântece simple49Visăreasa-n colţul bloculuiTotul pe albPentru cine bat străzileAutorulÎnaltă ordine de ideiSticla cu cernealăVieţile altoraColecția de oreSUPER poveştiderapajeJoaca cucuvinteleBalansPublicitate