Săruturi şi atingeri (X)

Citiţi episodul precedent aici.

Sună la uşă. Îi deschid fără să ştiu ce vreau, fără să fi hotărât nimic. Deschid uşa debaralei unde îmi ţin studiile, pânzele, naturile statice, portretele. El le scoate pe toate şi le înşiră de-a lungul holului. Le studiază pe fiecare în parte. Apoi îl plimbăm pe Bursuc prin parcul Drumul Taberei. Nu pleacă de lângă noi. Simte dragoste, sau eu ştiu ce simte el cu creieraşul ăla cât un pumn, de câine. Totuşi îi zic: "Unde se pupă doi, hop şi tu."
"What did you say?", mă întreabă Ben.
Nimic, îi spun.

Apoi ne plimbăm aiurea prin oraş. Nici nu sunăm să anunţăm ceva, pe nimeni nu sunăm. Nu ne pasă, am declamat eu în pragul unei isterii euforice. Mă priveşte uşor speriat, dar alege să treacă şi peste asta. "Se cheamă c-am fugit împreună?", îl întreb. "Mai rău", îmi răspunde. Nu am prezenţa de spirit să-l întreb ce poate fi mai rău. Bântuim străzile şi străduţele Bucureştiului, iubind totul în jur. Iubesc Bucureştiul, oamenii posaci şi agresivi care-l locuiesc, iubesc cerul de deasupra Bucureştiului, cu paloarea sa decrepită, aromele Bucureştiului, de gaze de la ţevile de eşapament şi gunoi, amestecate, şi toţi câinii lui maidanezi. Îmi spune că şi el iubeşte Bucureştiul. Îl întreb: sunt săruturile tale adevărate?! "Da, fiecare din ele", îmi răspunde. "Fiecare sărut pe care ţi-l dau." A venit fără Albert, l-a abandonat pe undeva.

Iar totul radiază. Totul explodează de frumuseţe. Totul străluceşte. Totul are esenţă, miez, sens. Sala Palatului arată minunat în lumina amurgului, ruinele rămase după revoluţie cu găuri de gloanţe, magazinele, chioşcurile de tichete, staţiile, oamenii care parcurg destinaţii neştiute. Totul radiază în jurul nostru, iar strălucirea o oferim noi.

Chipul lui luminat de apusul soarelui la Universitate, pe trepte. Stăm băgaţi unul în altul, el cu chipul deasupra mea, privindu-mă de sus în jos. Străbatem Ana Ipătescu ca să ajungem în parcul de dincolo de Muzeul Antipa, şi stăm pe-o bancă, eu lungită toată, cu capul la el în poală. Frânturi şi detalii de restaurante, unde suntem păcăliţi la nota de plată, deoarece îl aud vorbind în engleză. Până şi hoţia din inima românului o iubesc în momentul acesta.

Chipul lui uimit, când descoperă că nu mai are portofelul după o călătorie în autobuz. Eu l-am avertizat să nu deschidă gura, să tacă tot drumul. Dar chiar dacă nu mi-ar fi şoptit vorbe dulci în urechi, hainele de pe el arată atât de neromâneşti, iar aspectul lui fizic atât de neobişnuit, cu faţa lui frumoasă, ochii negrii foarte mari, buzele frumos arcuite, nasul foarte mic, aerul lui occidental. Oamenii se răsucesc spre el când trecem pe lângă ei, femeile îl fixează lung. Dar cel mai surprinzător, un puşti ne opreşte şi îi cere un autograf. Benjamin mă priveşte şocat, şi îi explic că băiatul crede că el este un membru al trupei Iron Maiden. Bine, spune Ben, dar eu nu nici măcar nu semăn cu vreunul din tipii de la Iron Maiden. Ridic din umeri, şi pentru că puştiul nu se lasă, îi semnează ce vrea.
"Dacă mă uit bine la tine...", îi spun, "tu eşti cel care arată ca un vampir!". Râde, mă apucă de umeri şi mă trage spre el. O să-ţi sug sângele, îmi spune. Sunt însetat. Foarte-foarte însetat. Iar eu îmi dau capul pe spate, lăsându-i acces liber spre gâtul meu, iar el începe să mă gâdile, iar eu să râd în hohote. Amândoi sîntem vampiri, el cu aspectul lui gotic, eu cu ochiul meu roşu, în doliu. Ne potrivim.

Intrăm la un spectacol de pantomimă. Ne place. Mă rog, sunt lucruri mişto şi chestii absolut penibile. Mie de multe ori îmi vine să mă ridic şi să plec, dar văd cât de fascinat este Ben. Are aerul de improvizaţie de studenţi, sunetul este mizerabil. Dar mă bucur în final că n-am plecat. Până la urmă o experienţă foarte plăcută. Amuzant este că la un moment dat, când este vorba de trei gagici care "devorează" fiecare doi bărbaţi, apoi aleargă după unul care nu stă, se întorc spre sală şi fac ochi dulci spectatorilor. Coboară de pe scenă şi aleg fiecare pe cineva şi îl iau pe scenă cu ele. Unul din cei trei aleşi este Benjamin. Râd de mă termin. N-o să uite niciodată şederea scurtă din Bucureşti. Cu ghetele lui uriaşe dansează cu actriţa dezinvolt, se lasă dezbrăcat de bluză.

Nimerim într-un bar jegos, cu feţe de mese pătate, iar un barman care-şi suge dinţii într-una, îmbrăcat în costumul acela al chelnerilor, pantalon de stofă ieftină şi cămaşă scrobită albă, ne aduce două pahare ţinându-le cu degetele de buză. Ben priveşte amprentele de grăsime din interiorul paharului, iar eu îi zic, hai, lasă acum, e plin de vitamine. Aşa-ţi întăreşti sistemul imunitar. Nu era un act de diplomaţie să îi atrag atenţia chelnerului, căci ar fi scuipat în orice ne-ar fi adus ulterior. Ben, cu o voce plângăcioasă, îmi mărturiseşte că azi fusese prima zi de când sosise în care n-a mai avut probleme cu burta. E, vezi?, îi spun. Ai început să te adaptezi.

Când plecăm cu stomacurile întoarse pe dos, năuciţi de muzica dată la maxim şi goniţi de mirosurile grele, barmanul aleargă după noi, şi, întinzându-mi ceva, îmi spune: "Donşoară, gagicul tău şi-a uitat portofelul pe masă."

De fapt e o borsetă mică, pentru că portofelul i-a fost deja furat. Ben o deschide, verifică dacă totul e acolo, şi e. Bani, acte, chei. Totul neatins. O mie de dolari şi ceva mărunţiş. Plus bani româneşti pe care nu reuşesc să-i număr. Mă întorc singură în bar, şi îi întind tipului nişte bani de la mine, mulţumindu-i foarte tare. Bărbatul mă priveşte în ochi, fără să facă niciun gest spre banii mei, şi se răsteşte: "Piei din ochii mei, fato!"

Ne întoarcem dintr-un restaurant unde ne-am ţinut de mână şi-am ciugulit din farfuriile pline. Cu vinul lucind în pahare mereu în balans. Cu clinchete de furculiţe şi muzica joasă a vocilor din jur.

Trec să-mi schimb bluza pe la maică-mea, pe Ben îl las afară. Îi povestesc mamei mele în fugă despre el, despre faptul că mi-a spus că este mai bun de când mă cunoaşte şi că sunt deja parte din el, despre atingerea genunchilor pe sub masă, despre mâinile pe care le strecurăm în acelaşi buzunar, iar ea ridică o sprânceană şi mă întreabă de cât timp îl cunosc, mai exact?! Când aude că de cinci zile, râde, apoi zice "ori e extraterestru, ori e impotent".

Când ies îi spun totul în faţă lui Ben, hotărâtă şi pusă pe fapte. Vreau să fac dragoste cu el.

Ezitarea din ochii lui mă face să gândesc că Bogdan are totuşi dreptate.
Probabil că este homosexual.
Probabil mă minte continuu.
Probabil mă manipulează şi mă foloseşte.

De ce?! Pentru că este atât de diferit de bărbaţii pe care i-am întâlnit. E delicat, cald, miroase bine. Vocea lui e moale. Este opusul bărbaţilor cu care am fost, şi mai blând decât toate femeile pe care le cunosc.

Aşa că trebuie să fie ceva greşit cu el.
"Probabil că nu sunt", spune. "Şi chiar dacă aş fi, asta n-ar schimba cu nimic lucrurile dintre noi."
"Cum?! Probabil că nu eşti? Nici măcar nu ştii ce eşti?", îl aţâţ. Aş fi preferat să sară în sus că e bănuit de homosexualitate. Să înceapă să-njure. Să se simtă jignit. Eventual să-mi tragă şi una.

Vreau un bărbat care să sară în sus dacă e bănuit că e homosexual! Unul care să înceapă să înjure. Să se simtă jignit. Eventual să-mi tragă şi una.

Acela e un bărbat adevărat.
"Noi nu cu trupurile ne-am întâlnit", afirmă el. "Ci cu minţile."

Păi şi nu ştii ce ar trebui să facă un bărbat acum?
"Eu nu sunt decât în parte bărbat. Îmi preţuiesc partea feminină şi o las să existe în voie. Mă simt bine în pielea mea, combinaţie bizară de ea şi el."

Privesc debusolată oamenii care trec pe stradă. Îl apuc de braţ. Ferm.
El se lasă.

Dâmboviţa nici nu curge, nici altceva nu face. E o băltoacă statică. Traficul domol curge. Nebunia de mai devreme a dispărut.
"Ce e asta?", îl întreb disperată.

Iar el îmi zâmbeşte:
"O poveste. Un vis. Un basm. Ceva frumos şi simplu."

Bărbatul pe care-l iubesc, iubeşte ca o femeie.

Îi strecor mâna în buzunar, unde mâna lui aşteaptă politicoasă. El n-o să facă nimic. Pentru că aşa îi şade bine unei domnişoare bine crescute.
"Hai să ne plimbăm un pic", propun.

Bucureştiul înfloreşte în jurul nostru în griuri grele, umbre. N-am iubit niciodată Bucureştiul cum îl iubesc acum. Nici măcar nu-l văd, dar îl iubesc. Nu-l văd pentru că mâna lui mă face să am o masivă pierdere de memorie. Dar iubesc fiecare piatră dislocată de la locul ei. Fiecare bordură spartă. Griul său mucegăit. Vede şi el acelaşi lucru? Poate el iubi Bucureştiul aşa cum îl iubesc eu? Trăieşte departe, într-o cu totul altă lume. Stă doar câteva zile, apoi pleacă. Se limitează repede de mângâierea aceasta brutală pe care Bucureştiul ţi-o acordă drept asistenţă de urgenţă. Este un oraş în care poţi muri fără motiv. Este un oraş în care nu poţi muri decât fără motiv. Este un oraş unde nu există motive. Unde tot ce este important sau înălţător este neimportant şi patetic. Unde valorile au fost răsturnate. Unde oamenii sucombă.
Un oraş în care oamenii nu zâmbesc.

Ajungem încet la Universitate. Am trecut la un moment dat pe lângă locul unde un prieten de-al meu a avut un magazin de antichităţi şi obiecte de artă. Nu mai ştiu nimic de el. Nu-mi dau seama dacă mai există magazinul acela. Totul e scufundat în beznă.
Ajungem în staţie.
"Ce faci acum?", întreabă.
"Aştept să zici tu ce să fac acum", spun.
"Hotărăşte-te tu", spune.
"Tu trebuie să te hotărăşti!"

Nu ne putem hotărî nici unul, se pare. Ori suntem deja hotărâţi dar nu ştim cum să arătăm. "Hai să mai mergem o staţie pe jos", propune. "Mai vedem acolo."

Străbatem străzi, traversăm pe roşu. Ezit de fiecare dată. Dar el mă trage. Mă înspăimântă să traversez pe unde nu trebuie, numai ideea şi îmi dă fiori. Vreau doar pe verde, la trecerea de pietoni.

Se opreşte, mă strânge în braţe şi mă priveşte în ochi.
Ştiu ce înseamnă asta, şi aştept.
Apoi mă sărută.
Tremură.
"Ţi-e frig", spun ca proasta.
Iar el nu mă contrazice.
"Hai să mai mergem o staţie", spune. "Poate acolo o să ştiu ce să fac. Nu trebuie să hotărâm acum, nu?"

Mergem mai departe. Ne ţinem de mână şi înaintăm pe stradă. Spre un ţel neprecizat.
Nu ştie ce să facă cu mine.
A venit pentru mine, dar acum nu mai ştie. Este confuz.

Modificăm lumea. Faptul că ne sărutăm la Universitate amână al treilea război mondial. Sărutul din Piaţa Rosetti amână un cutremur, iar cel de la Hotel Modern salvează viaţa unui fluture.
"Ce e asta?", întreb din nou şi mai înspăimântată. "Tu ştii?"

Iar el îmi spune:
"Eu cred că o lume în care există întâlniri norocoase e o lume mai fericită. Eu cred că de fiecare dată când doi oameni se sărută, lumea devine mai bună. Eu cred că sentimentele frumoase aduc soare pe cer, lumină şi căldură. Eu cred că, în vecinătatea unor oameni care se privesc în ochi, sunt mai puţine lucruri urâte. Eu cred că doi oameni care se mângâie modifică lumea."

Iar eu îi cred fiecare cuvânt.
"Dar tu ştii ce vrei?!", mă întreabă. "Văd pe chipul tău cum o mulţime de gânduri ţi se învălmăşesc în minte."
"Da", zic. "... dar eu nu sunt bună să spun ceea ce gândesc. Sunt bună doar să scriu ceea ce gândesc."
"Atunci scrie!"

Mă aşez pe o bordură, îmi scot caietul din geantă, şi cu mâna tremurândă îi scriu două cuvinte. Ne privim amândoi uimiţi.
Plecăm mai departe. Ne ţinem de mână şi ne pierdem pe străduţe.
Suntem doar noi doi, întârziaţii de la o asemenea oră.
Ne apropiem.

Spune:
"A atinge este pentru mine la fel de puternic ca şi a face dragoste. Pentru că doresc să fac dragoste cu toată fiinţa mea şi să te ating cu toată fiinţa mea. Da, cred că o să facem dragoste atunci când vârful degetelor îmi va aluneca pe liniile feţei tale, când îmi voi pune palma pe chipul tău, sau când îţi voi ridica părul şi te voi săruta pe ceafă..."

Apoi pătrundem în holul hotelului.
Deschide uşa, şi mă lasă pe mine să intru prima. Până găsesc întrerupătorul din hol, ne trezim într-un întuneric complet, de un negru absolut. Mă cuprinde cu braţele, mă ţine strâns câteva momente, presându-mă în el. Apoi începe să se dezbrace de haină şi de pantofi, şi se aşează pe pat. Mă îndrept spre el, după ce îl imit şi-mi descalţ pantofii. Mă trage după el.

Stăm pe covor, el cu picioarele încrucişate, iar eu peste el, cu picioarele desfăcute. Ne sărutăm îndelung, iar el mă atinge cu palmele ca şi cum ar încerca să-mi găsească un defect, ori vreun membru lipsă. Mă priveşte printre gene, de parcă senzaţiile pe care le trăieşte sunt oarecum onirice. Se lasă peste mine până înţelege că e prea mult şi voi cădea, ori eu mă las prea mult peste el, iar el nu mai poate sta aşa aplecat spre spate fără să cadă. Într-una din mişcările acestea, se repede brusc cu gura spre gura mea şi respiră în mine, de parcă aş fi fost o marionetă căreia i-a dat viaţă.

Mă strânge cu forţă şi face o mişcare din şolduri. Haide în pat, îi zic. Haide să avem mai puţine haine pe noi. Ne ridicăm şi se dezbracă.

Se bagă lângă mine sub pătură şi începem să ne sărutăm. Nerăbdătoare, îl împing peste mine, desfăcându-mi picioarele. În genunchi între picioarele mele, ţinându-şi penisul în mână, mă priveşte cu o privire pe care nu pot s-o interpretez. În loc să mă penetreze, slaba erecţie i se micşorează treptat, iar el se lasă din nou lângă mine.

Repetăm câteva tentative nereuşite.

Apoi ne ţinem în braţe de parcă suntem supravieţuitorii vreunui cataclism, ori din contră, suntem muribunzi amândoi. De parcă am aflat că avem cancer amândoi şi mai avem de trăit doar noaptea aceasta. Vocea lui moale la mine în cap, de parcă ar fi o voce de la mine din cap. Corpul meu lipit de-al lui, de parcă el m-a inventat pe mine. Strângându-mă de parcă sunt o fantasmă pe cale să se destrame. De parcă sunt o înecată pe care trebuie s-o reanimeze. La un moment dat, încep să tremur de parcă am frisoane, dar singura febră din momentul acesta e una abstractă. Suntem împreună, iar asta este tot ce contează.

Mă roagă să-i povestesc ceva despre mine, iar eu, în mod ciudat, îi povestesc o amintire veche. O excursie într-un format de familie mai extins, inclusiv verişoara mea, Ivana, mai mare cu cinci ani decât mine. Totul idilic. Lângă un râuleţ cu copaci pe margine, într-o zi caldă de vară. Îi povestesc cum m-am îndepărtat împreună cu Ivana şi doi verişori. Ei erau mai mici decât noi. La un moment dat, în timp ce colindam câmpurile în căutare de comori, băieţii au găsit nişte beţe mari, nişte crengi rupte din copaci, nişte bâte ca nişte pari şi au început să ne fugărească pe câmpul cu grâul copt. Să alergi desculţă prin grâul auriu, copt, uscat, este o experienţă cumplită, îi explic. Urlau în urma noastră cu parii ridicaţi, străduindu-se să ne ajungă din urmă. Iar noi alergam de ne ieşise sufletul, înspăimântate să nu ne cotonogească. N-am alergat în viaţa mea cu atâta convingere, îl asigur. Nu-mi amintesc cum s-a terminat scena, nu cred că am luat decât vreo două-trei beţe pe spinare, care nu mi-au dat sângele prea rău. Am fost multă vreme preocupată să-mi oblojesc picioarele biciuite de tulpinile uscate ale firelor de grâu. Dar am visat des după aceea capetele grele ale spicelor aplecându-se în bătaia vântului şi m-am trezit urlând.

Apoi începem împreună să străbatem camera în patru labe, încolo şi-ncoace, după cerceii de la bunica mea. Dar, inutil.
"Hai să-ţi arăt locul meu secret", îmi spune. "Vrei să-l vezi?"
"Da", îi zic.

Mă ia de mână şi ieşim din cameră. Urcăm până la ultimul etaj, şi de acolo, de la o fereastră, privim Bucureştiul de sus.
"Mulţumesc", îmi spune Ben. "Îţi mulţumesc."


Citiţi următorul episod aici.