Mă certasem cu Mihai pentru că nu îi place să îi zic că-l "iubi". "Ce dracu e iubi? Un diminutiv stupid de la iubesc?"
Mă întristasem. Una din crizele de feminitate când totul pare de prisos. Pusesem boticul şi mă închisesem în mine aşa cum fac când ştiu că ceva nu funcţionează.
Nu-l alint în vreun fel special. Nu-mi plac dulcegăriile ieftine sau poreclele siropoase. Am renunţat la "pisi" şi "pisoi" încă din copilărie. "Iubi" e prima mea scăpare. Tastasem la repezeală un SMS şi mi-a ieşit spontan, firesc. Era acolo dintotdeauna. "Iubi" nu e ca "iubirel" sau "iubirică". E o prescurtare simpatică de la "iubesc", menită să relaxeze degetele care apasă frenetic pe tastele telefonului. Apoi m-a sunat şi a făcut mişto.
"Ce dracu' e iubi?! Ce dracu' ai tu?!", am ţipat. "Nu-ţi convine nimic niciodată!". M-am supărat şi i-am închis.
Uneori, am impresia că nu îi place nimic din ce îmi place mie. Când ne certăm, vreau doar să plec. Visez să evadez în Statele Unite într-un bar de negri şi să dansez pe mese. Să nu mai ştiu de nimic şi de nimeni. Nici de el. Visez şi să mă întorc şi să mă sărute părinteşte pe frunte, spunându-mi că închipuirea mea de femeie ţese mereu pânze-ntortocheate.
***
Suntem împreună de patru ani, iar o relaţie aşa de lungă cere sacrificii. Nu e ca întâlnirile din weekend când el vine cu flori, te conduce apoi acasă şi te sărută în faţa scării. După patru ani, te lasă singură pe stradă la ora zece noaptea, că " nu te mănâncă nimeni!", nu se mai parfumează când vii în vizită - " Păstrez şi io parfumul pentru ieşiri"- şi nu-şi mai alege cu grijă cuvintele înainte de a-ţi spune ceva nasol. Ţi le serveşte fără menajamente şi fără pansamente stomacale pentru crizele de nefericire de după. Eşti o parte din el.În patru ani, şi el devine o parte din tine. Înveţi să-i înţelegi şi să-i accepţi toanele şi nazurile, iar după o ceartă îţi dai seama că-ţi lipseşte. Îţi lipseşte pentru că, de fapt, îi iubeşti şi ciorapii aruncaţi în neştire pe spătarul scaunului tapisat de la birou, şi pasta de dinţi pe care o lasă mereu desfăcută pe chiuvetă, şi cana de cafea rece abandonată pe podeaua din baie după o conversaţie lungă la telefon.
Îndrăgeşti urarea de noapte bună mormăită pe sub plapumă de căpşorul ciufulit, felia de pâine tăiată subţire la micul dejun însoţită de zâmbetul complice şi mâna caldă care te apucă cu grijă de braţ când traversezi prin locuri nepermise. Îţi e şi iubit, şi tată, şi prieten.
***
Tocmai îmi intrase salariul. Nenorocita aia de chenzină care se evaporă în câteva zile. Nu câştig rău, dar nu suficient pentru a întreţine luxul care dă târcoale minţii mele de fiecare dată când cardul se umple. Zic mereu că mi-ar trebui un salariu dublu pentru a fi fericită. La fel aş spune, probabil, şi dacă s-ar dubla.Nu cumpăr lucruri pentru că sunt ieftine, nu pândesc chilipirurile şi nu vânez "orice produs la 10 lei". Îmi plac cremele fine, bijuteriile scumpe şi parfumurile bune. Nu schimb Clinique-ul cu Nivea, nici blugii Miss Sixty cu cei din Miniprix, chiar dacă rămân o lună fără bani. Unii mă numesc "fiţoasă". Alţii "prea pretenţioasă". Unii mă judecă, alţii se amuză. Deviza mea: sunt prea săracă să-mi cumpăr lucruri proaste. (Şi prea deşteaptă să nu-mi găsesc o deviză convenabilă...)
Cu gândul de a risipi depresia ce plutea în aer, îmi înecam amarul pe internet. Episodul din Friends rula în fundal, în timp ce eu rătăceam pe site-urile de femei pe care umblu foarte rar. Când ajung pe-acolo, e semn de plictiseală cronică la birou sau depresie acasă. Lucidă, le evit.
"A fost urât din partea mea să îi închid telefonul. S-a supărat precis", îmi reproşam pe măsură ce exploram paginile virtuale pline cu sutiene push-up şi chiloţei ce frizează nudismul. "Şi ce? Eu nu mă supăr când el face mişto?"
Îmi doream toate poşetuţele alea colorate şi rochiţele vaporoase ce se desfăşurau sub ochii mei pe monitor. Inclusiv senzaţia de a le avea în mijlocul camerei şi de a răscoli entuziasmată printre ele în vreme ce mă gândesc unde dracu' am lăsat foarfeca pentru a le tăia mai repede etichetele.
Poate nu trebuia să ţip. Îmi doream să nu îi fi vorbit pe tonul ăla. Miştocar a fost mereu, doar că, deseori, se-ntâmplă ca glumele lui Mihai să mă prindă pe picior greşit şi să-mi pice prost.
Sutele de firme şi sfaturi de pe Internet sunt maestre în a convinge femeile disperate şi plictisite că tot ce-ţi trebuie pentru a învinge depresia e o tură în cel mai apropiat mall. Savanţii englezi spun că 90% din cei care intră în magazine se simt mai bine doar privind produsele din vitrine deoarece creierul le fabrică hormoni ai plăcerii ca răspuns la nou. Hormonii o iau razna de-a dreptul când persoanele cumpără obiectele dorite.
Nu odată am încercat shoppingul ca terapie antidepresivă. Cele mai bune rezultate le-a dat când am cumpărat pe banii altuia. M-am încărcat de nimicuri, mi-am exaltat hormonii şi am plecat acasă. Fără calcule, fără lamentări, fără senzaţia că am gustat din fructul oprit. Desigur, se-ntâmplă rar ca vreun prieten sau vreo rudă să te cheme în oraş şi să te roage să-i risipeşti remuneraţia lunară pe pantofi.
Am cumpărat când fostul iubit m-a înşelat, când nu am intrat la facultatea pe care mi-am dorit-o sau când şeful nu mai contenea cu nemulţumirile. Nu am umplut mereu coşul. Uneori, câteva fleacuri pe care ţi le doreşti te fac fericită. E ca atunci când îţi cumperi un timbru nou deşi familia ta le colecţionează-n clasor de generaţii.
Mă gândeam şi acum că de asta aveam nevoie. Să explorez zeci de rafturi încărcate şi să aleg câte ceva de pe fiecare. Să umplu un coş şi să ucid un demon. Să mă răsfăţ ca să-mi treacă supărarea. Să mă simt bine pentru ca Mihai să se simtă bine cu mine.
Am mers în cel mai apropiat mall, aflat la cinci staţii de autobuz de mine. Ştiam că la parter, chiar în faţa liftului de sticlă, e un beauty shop interesant care îmi făcuse cu ochiul şi în alte momente deprimante ale existenţei mele feminine. În vitrină, găseşti mereu ceva frumos, iar înăuntru e plin de chestii colorate şi strălucitoare. Miroase a parfum fin, iar pardoseala alb lăptos te împiedică să grăbeşti pasul de teamă să nu aluneci. Probabil o altă strategie de marketing menită să te reţină lângă raft. Lumina plăcută, nu foarte puternică, nu-ţi permite niciodată să nimereşti culoarea potrivită de fond de ten, dar te îmbie să culegi toate cutiuţele ce sclipesc din unghiul potrivit.
În dreapta, sunt două doamne care se oferă să te machieze gratuit şi care te învăluie cu promisiunea că vei arăta ca fata pictată pe cearşaful întins pe post de reclamă dacă foloseşti "noul fond de ten de la Lancome".
După minuţele de uns cu tot felul de drăcovenii, iese minunea. O "tu" cu smokey eyes şi gene lungi, care ar face bărbaţii să răsufle-ngreunat. Minunea dispare când ţi se povesteşte că pentru fiecare colţişor şi umbră s-au folosit alte şi alte farduri care să-ţi uşureze buzunarul de zeci de lei. Doamnele te avertizează că toate nuanţele alea fumurii nu pot fi amestecate cu bureţelul aruncat pe policioara din baie, ci cu pensule profesionale, din păr de necuvântătoare, care, surprinzător, nu se oferă gratis ca pliantele de la metrou.
Am inspectat cu atenţie fiecare raft al beauty shop-ului. Încercam să fac o adunare vagă în minte pe măsură ce îndesam unul câte unul mărunţişurile în coşul roz, din plastic, care nu fusese proiectat să suporte crizele de feminitate. Analizam fiecare produs care îmi făcea cu ochiul şi mă străduiam să îi găsesc o întrebuinţare pentru ca şi Mihai să se bucure, indirect, de el.
Nu voiam să-mi arunc chenzina pe mărunţişuri, dar nu puteam fi atentă la etichetele cu preţuri. Mă furau sutele de mărci cu miile de bagatele ce mi se înşirau în faţă. Am găsit vopseaua pe care o abandonasem de cinci ani şi loţiunea ce credeam că nu se mai importă, oja pe care o căutam de două luni şi balsamul de buze care mi se terminase. Coşul roz făcea loc altor farduri şi creme: de ten, de ochi, de buze, de braţe, de sâni, de corp, de picioare... E uimitor cum fabricile de profil produc mai multe unguente decât părţi ale corpului.
Am explorat şi raionul cu lenjerie, unde o pereche banală de chiloţei costă cât cei purtaţi de Madonna în concert. Am profitat de ocazie şi am rugat-o pe doamna care servea să îmi aducă un sutien cu apă pe care mi-l doream de mult. Cu apă n-a găsit. Mi-a adus unul negru, cu aer. Aer care costă mai mult decât apa, dar care nu poate fi folosit în exces. Dacă le umfli prea mult, cupele gonflabile arată ca nişte baloane ce par că-ţi explodează pe piept. Am abandonat sutienul în favoarea unei cămăşuţe vişinii, din mătase, pe care Mihai o văzuse-ntr-o reclamă. O purta o tipă trasă prin inel, faţă de care masculul meu iubit se manifestase pofticios: "E bună-n draci!". (Sigur cămăşuţa o făcea să pară aşa. Nu anii de fitness şi porţiile minuscule de legume, consumate dimineaţă, la prânz şi seara.)
Nu odată am schimbat produsele între ele. Fac asta des pentru că nu mă pot decide din prima ce să cumpăr, aşa că simt nevoia să-ndes obiecte în coş doar pentru a nu avea impresia că mă mişc degeaba. Calculele la cumpărături ies, de cele mai multe ori, anapoda, pentru că nici creierul meu nu ţine pasul cu viteza mâinilor entuziasmate care amestecă produse în coş.
După o oră de răscolit printre mărunţişuri, am ajuns la casă. Coşuleţul gemea de lucruri "indispensabile", deşi chiloţeii Madonnei rămăseseră pe raft. Mi-am căutat conştiincioasă portofelul roşu ticsit de carduri goale pe care uit mereu să le anulez şi i l-am înmânat cuminte casierei pe cel de salariu. Deci, fardurile, cremele, lenjeria... un fleac.
Aşteptam zâmbitoare ca domnişoara în uniformă să termine de verificat produsele şi-mi imaginam finalul pasional al zilei, când eu purtam cămăşuţa de mătase, iar el trăgea de şnurul lung şi subţire, încolăcindu-l pe deget. Ar încerca să mă sărute, iar eu l-aş trânti pe pat şi i-aş fi pus un toc pe piept. "Să vezi acum ce mult te iubi, motănel".
Curând, picioarele au început să-mi tremure. Privirea mi s-a înceţoşat, iar inima-mi sălta în piept la fel de tare ca vena ce mi se zbătea pe frunte. Am spus pas şi luna asta abonamentului la sala. Şi lentilelor de contact fără de care nu văd prea bine. 1.800 de lei şi o oră la Beauty Shop au făcut tranziţia dinspre depresia pre-cumpărături la cea de după.
Nu am returnat produsele. Nu o fac de fel pentru că nu îmi place să abandonez ce cu mânuţa mea am cules de pe raft. Mă simt vinovată, însă nu suficient pentru a capitula în lupta cu portofelul. Mustrările de conştiinţă mi-au fost alinate de cana primită cadou, pe interiorul căreia era pictat un pantofior cochet. Un model pe care mi-l voi cumpăra, desigur, data viitoare.
Seara am petrecut-o în oraş. Pe o canapea din piele albă. L-am invitat pe Mihai la un cocktail într-un local de fiţe din Piaţa Romană, să ne-mpăcăm.
"Ceva mai ieftin nu se poate?", m-a-ntrebat.
I-am trântit un "nu" hotărât, vecin cu indignarea. "Oricum plăteşti tu", i-am zis în gând.
M-a luat de acasă cu Loganul la zece. A ascultat tot atâtea melodii cu Andrea Bocelli până am coborât.
Din când în când, îl sunam şi-l rugam să m-aştepte cuminţel că vin imediat. Şi-i spuneam că-l iubi. Îl iertasem.