Dunărea la Budapesta - Cum să trăieşti prima aventură a vieţii tale

În primăvară, o amică pasionată de călătorii mi-a arătat o fotografie cu un fluviu mare şi două palate de o parte şi de alta a apei tulburi. În dreapta, unul cu turnuri subţiri şi ascuţite, sculptate parcă din frişcă, în stânga unul masiv, cu o cupolă verde, ce-aducea aminte de fortificaţiile din Hunedoara.
"Ce e asta?", am întrebat-o.
"E Dunărea. Dunărea la Budapesta. Iar ăla-n dreapta e Parlamentul lor."

Încercam să-mi amintesc ce credeam eu despre Ungaria, iar imaginea pe care o aveam în minte nu se apropia nicidecum de oraşul ăla mare, aglomerat şi cosmopolit din fotografie. Ştiam că ungurii ne sunt vecini, că n-au mare, nici munţi, că spun "ighen" la tot pasul şi că, demult, demult de tot, se luptau din răsputeri să ne fure Transilvania.

"Voi ce ştiţi de Budapesta?", i-am întrebat pe ai mei acasă.
"Ha, unguri! Fura ăştia", mi-a zis tata. "Aşa mi-a făcut unul în Harghita. I-am dus ceva la închiriat şi nu l-am mai văzut. Hoţi, hoţi ungurii ăştia".

Bunică-mea credea că Ungaria e departe, la Cercul Polar, pentru că "prea e frig la ei, dom'le!", iar verii îmi ziceau că dacă ai bani de călătorii, "doar nu i-ai da la Budapesta. Cheltuie-i la Paris, Londra şi Milano".

Zi de zi, rătăceam pe internet căutând poze cu Dunărea, dar niciun peisaj nu-l egala pe cel din Budapesta. Nici apa liniştită din Deltă, nici râul ce tăia Viena, nici firicelul albastru izvorând din munţi. Nicio imagine nu mă emoţiona mai mult decât palatul cu turnuri ascuţite ce se oglindea în apă şi colora fluviul în portocaliu.

Strânsesem poze din Budapesta pe fiecare calculator pe care lucram la birou. Le admiram ore în şir, iar la final le adăugam în acelaşi folder galben de pe desktop - "De văzut". Când internetul nu mi-a mai oferit surprize, am început să colind magazinele în căutare de fotografii. În librării, erau albume mari, cu coperte groase şi lucioase pe care le răsfoiam ori de câte ori aveam drum prin centrul oraşului. Pe unele le fotografiam pe ascuns cu telefonul, iar pozele le descărcam în acelaşi folder, la birou - "De văzut".

Se apropiau sărbătorile de iarnă şi-mi imaginam deja scenariul: acasă, cu o sticlă de şampanie în braţe şi mama bocind că a mai trecut un an. N-aveam planuri, nici propuneri, iar prietenii mei refuzau să renunţe la ideea unei cabane în pustietate unde să gătească toată ziua, pretinzând că se distrează. Afară ningea mărunt, iar tipa brunetă de la televizor înşira drumurile blocate şi târgurile de Crăciun.

Mi-am dorit mereu să călătoresc. Să văd ce e dincolo de Carpaţi, de Dunărea la Orşova şi de Câmpia Bărăganului. Credeam că peste linia imaginară ce ne desparte de vecini e o lume bună şi civilizată pe care, când o voi descoperi, nu voi mai vrea s-o părăsesc. Prima ieşire "afară" o voiam specială şi îndelung planificată cât să-mi permită să rămân.

În familie, am avut exemplul mamei care, după Revoluţie, a vizitat mai toată Europa. Plecase la nişte prieteni în Elveţia, iar de acolo văzuse o grămadă de ţări cu care se lăuda prietenilor. Când eram mică, ascultam poveştile ei cu tocul desprins pe aeroportul din Zürich, robinetele din Franţa care curgeau singure şi câinele din Geneva care nu mânca decât ciuperci cu carne. Poze nu avea. Se rătăciseră la bagaje pe aeroportul din Berna şi nu mai ajunseseră la Bucureşti. Îi rămăseseră doar amintirile pe care, seară de seară, le transforma în poveşti înainte de culcare.

Uneori, visam că mă plimbam şi eu pe Champs Élysées, pe malul Dunării sau pe o cărare bătătorită din Alpi. Vedeam castelele de pe valea Loarei, Rinul la Berlin şi Marea Mânecii. Mama-mi îndruma paşii şi-mi spunea că, oriunde în viaţă ai merge, te vei întoarce mereu, la cei dragi, acasă.

Spre seară, mi-am sunat prietena din liceu şi i-am urat un "La mulţi ani" anticipat. Ştiam că pleacă de sărbători şi că, în călătorii, nu-şi ţine niciodată telefonul la îndemână. Era răcită. Tuşea în telefon şi se plângea că toate planurile ei de Revelion se anulaseră din cauza gripei băiatului care organiza.
"Hai pe la mine de Rev", mi-a zis.
"Hai tu cu mine".
"Unde?"
"La Budapesta".

Am tăcut. Preţ de câteva secunde, se auzea doar zumzăitul difuz de la televizor. Apoi a pufnit-o râsul. Râsul ăla gălăgios şi spart care mă face mereu să-ndepărtez urechea de receptor.
"Glumeai?", m-a întrebat.
"Cred".

Ce-i drept, niciodată în viaţă nu spusesem o prostie mai mare. Iar persoana căreia mă găsisem să i-o spun era la fel de nepotrivită.

Andra e persoana care rar îţi spune "nu". E o roşcată nebună care iubeşte provocările, iar ochii-i verzi sclipesc poznaş de câte ori îi propui ceva ce n-a mai făcut până acum. Îi place "distracţia", adoră tequila şi nu stă niciodată pe scaun când un băiat drăguţ o invită la dans. O ştiu de opt ani şi în toţi opt a fost mereu pe baricade când venea vorba de petreceri şi escapade neinspirate. Cu ea am râs la prima teză din liceu, la Bacalaureat şi la admitere, pe ea am consolat-o când şi-a rupt mâna la patinoar, ea m-a învăţat să agăţ noaptea, într-un club obscur după două sticle de bere. Îi datorez o viaţă de liceu frumoasă, sfaturi amoroase bune şi o palmă peste ceafă când am meritat-o. Pe ea o numesc azi cea mai bună prietenă.

Îşi luase carnetul de o lună şi tot de-atunci nu mai pusese mâna pe volan. Matizul ei zăcea în faţa blocului, acoperit de zăpadă. Zicea că oricum ştie să conducă şi că, cel mai probabil, la vreo urgenţă n-ar târâi toba de asfalt. Iar dac-o târâie, găseşte ea un tip drăguţ să i-o repare.

Am vorbit două ore, ne-a contrazis şi-ncurajat, iar concluzia discuţiei noastre a fost unanim acceptată:
"Decât să stăm acasă, mai bine plecăm la unguri".
"Da' conduci încet", i-am zis.

În seara aia, am virat avansul de cazare. Singura garsonieră pe care o mai găsiserăm pe net. Oficial, aveam planuri de vacanţă.

Am plecat într-o duminică noapte. Ningea cu fulgi mari, iar în buzunarul din dreapta al hăinii de iarnă îmi pusesem o pietricică mică pe care o purtasem la gât în liceu. Cică dacă faci ceva pentru prima oară e bine să iei o piatră în gură ca să atragi norocul viitor. Exact asta voiam să fac la graniţă. Să cobor din maşină şi să ţin piatra în gură ca toate ursitoarele să-mi ureze de bine în noul an şi să m-ajute să plec cât mai departe.

Din când în când, mă trezea din amorţeală o groapă după care Andra înjura cu poftă, invocând zeii să o ducă mai repede pe autostrăzile ungureşti. Pe drum îi trimiteam tatei mesaje cu fiecare localitate prin care treceam: Râmnicu' Vâlcea ("unde s-au terminat gropile"), Sibiu ("unde o baba ne-a ţepuit de 5 milioane"), Deva ("la castelul Huniazilor pe care voiam să-l văd într-a patra"), Bârzava ("de unde rudele vă salută).

La Arad a răsărit soarele şi am dormit la benzinărie. Noi şi tiriştii care tranzitau drumurile naţionale în graba de a-şi duce mai repede marfa la destinaţie. Graniţa românească am trecut-o după o oră şi tot atunci mi s-a cerut, prima dată, buletinul în calitate de cetăţean european.

"Nu semănaţi cu poza. Ne trebuie alt act de confirmare", mi-a spus poliţistul încercănat, cercetând bucata de plastic pe care tocmai i-o înmânasem.

În haina de iarnă, am găsit abonamentul RATB şi legitimaţia de serviciu şi i le-am dat să confirme că fata palidă din fotografia de buletin îl privea acum speriată doar la gândul că ar putea fi întoarsă de la graniţă.
"Aveam paişpe' ani, domnule poliţist. Faceţi şi dumneavoastră calculul. Trebuie să-l schimb la anu'", i-am zis.

M-a rugat să ies din maşină, să privesc într-o parte şi să-mi dau jos ochelarii. El şi colegul îmi examinau fiecare coş de pe faţă ca nu cumva să facă o greşeală şi să permită infractoarei de mine să-şi facă de cap la unguri. Situaţia mi se părea la fel de ridicolă ca cea de la admiterea la facultate când profesorul supraveghetor nu voise să-mi primească lucrarea spunând că nu semăn cu fata din legitimaţie. (Doar că acolo arătam mai bine în legitimaţie.)

După minute de interogatoriu menite să-mi dovedească nevinovăţia, am primit şi unda verde.
"Don'şoară, schimbaţi-vă freza că nu-i a bună".

Înainte de graniţa Ungariei, am coborât din maşină şi m-am uitat în zare. Priveliştea din dreapta semăna teribil cu cea din stânga şi nimic nu indica intrarea pe teritoriu unguresc. Doar câmpia întinsă şi uscată flancată de pancarte cu scris ciudat. Am luat în gură piatra şi am trecut graniţa. "Să fie cu noroc", mi-am zis.

Mitul străzilor drepte, perfect asfaltate, ne-a fost dărâmat de la graniţă. Ungurii au şosele proaste. Mai proaste ca ale noastre. La capătul arbuştilor galbeni şi a unui şir de toalete deloc curate, pancarte albastre începeau să numere din kilometru în kilometru drumul rămas până la Budapesta. Ne era somn şi foame, iar radioul scotea deja sunete ciudate. Tatei nu-i mai scriam, iar Andra dădea semne de oboseală.

Am ajuns după trei ore de gonit prin câmpia anostă. O ceaţă deasă se lăsase pe autostradă, iar la intrarea în oraş am văzut pasarele lăptoase, hipermarketuri şterse şi multe, prea multe semafoare care pâlpâiau sub pâcla groasă. Părea că ungurii şi-ar petrece viaţa în faţa unui stop de la care demarează fără grijă la culoarea galbenă. În oraş, însă, nu puneai piciorul pe frână. Bulevardele largi, înconjurate de străzi înguste, pavate cu piatră, erau adevărate labirinturi pentru şoferii în căutarea unui loc de parcare şi traseu de curse pentru cei grăbiţi.

Ceaţa a ţinut trei zile, până la Revelion. Un abur lăptos acoperea Dunărea şi făcea oraşul să pară mai mic decât era. Vântul ne zgâria obrajii şi, cel mai adesea, aventurile noastre pedestre pe bulevardele ungureşti sfârşeau după câţiva metri. Era prea frig să ne plimbăm, prea frig să vizităm, prea frig să zâmbim în fotografiile înceţoşate. În trei zile, nu văzuserăm decât bulevardul din faţa scării şi restaurantul de la parter. Oficial, era o vacanţă ratată.


Matizul Andrei înţepenise în faţa blocului în care locuiam şi nu aveam curaj să-l scoatem la plimbare de teamă că, la întoarcere, n-am mai găsi loc de parcare. Acasă, găteam şi ne uitam la filme. Garsoniera pe care o închiriasem era mică, într-o clădire înaltă, cu geamuri mari şi toalete înguste. Ne culcam la ore diferite, iar cea care rămânea trează se uita la monitorul laptopului în surdină. La televizor nu dădeam drumul. Nici eu, nici Andra nu ştiam ungureşte şi nu ne încumetam să ascultam limba aceea noapte de noapte.

De Revelion, n-aveam planuri. Nici bani de restaurante fiţoase sau petreceri în cluburile din centru. Am înfruntat frigul şi ceaţa şi am mers pe malul Dunării. În pâcla deasă, am distins cupola Parlamentului, luminată discret de felinarele înalte, pe care aparatul nu reuşea să o focalizeze. Pe un pod vechi, cu doi lei la capăt, se strânseseră bărbaţi şi femei de toate naţionalităţile: italieni şi spanioli, nemţi şi austrieci, americani şi englezi.

La miez de noapte, a început să ningă, iar ceaţa s-a risipit. Artificiile colorate luminau turiştii care nu voiau să stea în casă şi pentru prima oară de când eram în Ungaria, vedeam Dunărea curată şi limpede, tulburată doar de vaporaşele de pe care se auzea muzica de petrecere.

Oamenii de pe pod se îmbrăţişau ca-ntr-o mare familie universală. Se sărutau pe obrajii îngheţaţi şi-şi urau frenetic "La mulţi ani", strângându-şi mâinile şi bând din sticla de şampanie purtată pe la fiecare, Pe Andra o apucase de mijloc un neamţ cu ochii verzi care-i zisese că e "şeună". Pe mine mă îmbrăţişase un băiat cu ochii negri, cioc mărunt şi mâini reci, care-mi urase un an frumos într-o engleză stricată. "Suntem şi vecini", îmi zisese sărutându-mă uşor pe obraz.

În noaptea aia, n-am dormit. Mă gândeam la ai mei, departe la Bucureşti în timp ce Andra sforăia tolănită pe tot patul. Mi-era ciudă că nu văzusem nimic din Budapesta, iar aparatul nu făcuse nici măcar o poză. Nici internet n-aveam să-mi revăd fotografiile culese în foldere ca să n-am impresia că aventura mea înceţoşată eşuase pe deplin.

În după-amiaza de Anul Nou, am auzit bătăi în uşă. Prin geamul cu rame de lemn, l-am văzut pe ungurul cu cioc care cu câteva ore înainte îmi urase "La mulţi ani" şi mă sărutase. Am ieşit în prag, l-am salutat şi cu aceeaşi engleză stâlcită m-a întrebat dacă vreau să văd bastionul.
"Ce e bastionul?", l-am întrebat.
"Un loc. O să-ţi placă".

În faţa ochilor, se contura imaginea mea ţinându-l de mână pe necunoscutul cu ochi negri, oraşul fără ceaţă şi aparatul ce focaliza fiecare imagine capturată de obiectiv. Băiatul din prag îmi inspira încredere. Avea privirea blândă şi bună, iar dacă aşa erau răufăcătorii unguri, aveam să-nvăţ un nou specimen pe care-n România nu-l întâlnisem.

Am tras prima căciulă pe urechi, hlizindu-mă-n oglindă, şi i-am lăsat Andrei bilet că plec să casc gura prin oraş. Ştia că şi dacă n-aveam noroc să găsesc vreun magazin deschis pe 1 ianuarie, tot mi-aş fi pierdut ziua în faţa unei vitrine.

Ne-am plimbat pe poduri, pe malul Dunării şi pe la castelele eliberate de sub pâcla alburie. Din când în când, băiatul cu cioc îmi arăta traseul pe harta mototolită din buzunar şi-mi explica rar pe unde suntem şi încotro mergem. Îi plăcea să gesticuleze mult şi, deseori, potrivirile lui în engleză îmi stârneau râsul. Râdea şi el şi-mi descria mai departe palatele, bisericile şi muzeele pe care le întâlneam pe drum. Palatul Parlamentul din fotografie era acum limpede şi fiecare turn ascuţit zgâria cerul senin.

Despre băiatul care-mi era ghid nu ştiam nimic. Nici cum îl cheamă, nici cine e, iar traseul pe care mă ducea mi-era la fel de străin ca limba lui natală. Îmi plăcea că îmi vorbea. Aşa stâlcit şi-mpleticit. Din motive necunoscute mie, îşi făcuse timp să-mi arate ţara în care trăieşte şi oraşul în care se plimbă zi de zi poate în drum spre şcoală sau serviciu. Vorbea cu pasiune şi accentua fiecare cuvânt, dorindu-şi să pătrund, parcă, sensul fiecărui cuvânt pe care îl rostea.

După ore de mers agale prin oraş şi căscat gura la fiecare statuie verde care-mi ieşea în cale, am urcat la o cetate în vârf de deal, plină de oameni ce stăteau la coadă să-şi cumpere un pahar cu vin sau să se pozeze cu un vultur chior. Bătea un vânt rece ce-mi zgâria obrajii, iar geaca de iarnă-mi devenise prea subţire pentru cancerul de afară.

Se întunecase. La marginea cetăţii se ivea o suită de şapte turnuri luminate de reflectoare mari, dispuse din loc în loc printre clădirile vechi. Turnurile străjuiau un balcon mare, din piatră, ce lăsa să se vadă Dunărea în zare, despărţind cele două părţi ale oraşului. Amicul ungur mă ţinea de mână strâns să nu mă pierd în marea de turişti extaziaţi.
"Vino sus. Le e prea lene să urce", mi-a zis.

Am urcat una câte una treptele celui mai înalt turn, iar din vârf vedeam oraşul cu clădiri mici. Pe malul celălalt al Dunării, o lumină portocalie desena Palatul Parlamentului cu turnuri din frişcă, iar cupola stacojie se reflecta în apă. Se vedeau zeci de biserici, cu sute de lumini, castele medievale şi construcţii moderne, faruri de maşini gonind pe malul fluviului şi sute de oameni tranzitând grăbiţi bulevardele umede. În spate, o catedrală cu acoperiş multicolor îşi deschidea uşile fiecărui credincios care voia să aprindă o lumânare în cinstea Ungariei.

În lumina reflectoarelor din bastion, LED-ul roşu al aparatului de fotografiat a pâlpâit a resemnare. După 300 de poze, rămăsesem fără baterie şi mi-au dat lacrimile de ciudă că nu puteam aduce cu mine priveliştea de la bastion.
"Nu fi tristă", mi-a zis băiatul cu ochi negri. "E aproape de România şi vei avea mereu amintirea bastionului cu tine".

Am stat acolo, privind oraşul tăiat de Dunăre, până când vinul aburind nu mi-a mai încălzit sângele ce-mi curgea prin vene.

În drum spre casă, mi-a povestit de el şi de viaţa lui la Budapesta. Îl chema Georg, se născuse lângă Balaton, studia muzica, dansa vals, gătea gulaş şi visa să aibă o formaţie cu care să dea concerte pe vasele de petreceri de pe Dunăre. De România nu ştia mare lucru. Zicea că Transilvania seamănă cu sudul Ungariei şi că Aradul e cam cenuşiu. Aveam mulţi amici în România, turişti pe care îi cunoscuse la Budapesta, dar pe niciunul nu apucase să-l viziteze. Poate la vară.

Ne-am sărutat pe obraji şi ne-am luat la revedere în faţa liftului. Mi-a urat o viaţă frumoasă în România şi m-a sfătuit să mă întorc la Budapesta. Iar când mă-ntorc, să-l caut. "Că tot aici voi fi, scârţâind din vioară la etajul trei", mi-a zis râzând. N-am făcut schimb de telefoane, nici de adresele de-acasă, deşi eu o ştiam pe a lui. Ne-am despărţit aşa cum ne întâlnisem, firesc, prieteneşte, cu promisiunea că, undeva, cândva, când ne vom revedea, ne vom plimba din nou pe malul Dunării.

Acasă, Andra aprinsese televizorul şi încerca să imite sunetele ungureşti emise de aparatul prăfuit. Stătea în pijama şi mânca chipsurile rămase de pe drum.
"Ce limbă e asta, mă? Şi unde naibii ai fost?"

I-am spus că am căscat gura prin oraş şi că e păcat că nu s-a urnit şi ea să vadă ce frumoasă e Budapesta. Are parcuri frumoase şi magazine mari, catedrale înalte şi palate vechi.
"Frumoasă pe dracu'", mi-a răspuns. "De-abia aştept să fac o baie acasă. M-am săturat de-atâţia unguri". Era pentru prima dată când Andra nu domina locul în care se afla.

A doua zi am pornit spre casă. Douăsprezece ore de condus prin ploaie mocănească şi tot atâtea predici de nemulţumire din partea Andrei m-au adus din nou în faţa blocului, de unde plecasem în urmă cu cinci zile. Nu mă mai întrebase nimeni, nimic la graniţă, nu-mi mai era somn, iar drumul mi-a părut mai scurt. Şi Andra mai ciufută. "Nu mai merg niciodată în chestii de-astea fără noimă", bolborosea la volan. "Am stat cinci zile în casă să mă uit la Domnu' Ighen doar c-ai vrut tu la Budapesta. Porcărie de oraş!".

Doua zile, în Budapesta căutasem un suvenir care să-mi aducă aminte de priveliştea frumoasă de pe malul Dunării când voi veni plictisită acasă şi înjurată de cerşetori pe stradă. Răscolisem zeci de tarabe şi magazine, le cumpărasem alor mei kurtos kalacs şi vederi, bibelouri şi mileuri, dar pentru mine nu găsisem nimic care să-mi amintească de bastionul din deal sau de Parlamentul de pe malul apei.

În drum spre casă, în România, am oprit la un popas. Lângă noi, o familie de români îşi fuma ţigara şi aducea laude guvernului Ungariei. De pantalonii bărbatului, stătea atârnat un breloc cu şapte turnuri mici şi ascuţite. Am recunoscut bastionul lui Georg şi mi-am făcut curaj să-l întreb pe domnul fumător dacă e aşa drăguţ să-mi vândă brelocul ca amintire. Ca să-l înduplec, i-am povestit de ungurul misterios şi de aventura mea cu el la Budapesta. Andra-şi bulbuca ochii, crezând că delirez.
"Ţi-l dau dacă-mi spui câte turnuri are", mi-a zis bărbatul, strângând bărbatul în mână.
"Şapte", i-am răspuns. "Şi în al şaptelea ne-am sărutat".

Acum, brelocul stă prins de cheile mele. Văd bastionul dimineaţa când încui uşa, seara când mă târăsc spre casă şi-n timpul zilei, rătăcită la birou. Când sunt tristă şi-l privesc, îmi amintesc de Georg şi de privirea lui blândă, de vântul ce-mi zgâria obrajii şi de palatul cu turnuri din frişcă, de artificiile de pe pod, de statuile verzi şi de mâna lui caldă care-mi spunea că n-o să uit niciodată Budapesta.

L-am sărutat, atunci, ca amintire. Când vinul nu m-a mai încălzit şi camera n-a mai păstrat în memorie ce ochii mei vedeau în zare. Dunărea. Dunărea la Budapesta.