Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Cum să...

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Buni


Sintia Radu

09.02.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Pe vremea când singurele mele ocupaţii erau desenele cu Sailor Moon şi concertele lui Michael Jackson, locuiam cu bunica într-un apartament mare din capitală. Aveam cinci ani. Ai mei munceau de dimineaţă până seara, iar tata mă ducea în fiecare duminică la Buni şi mă lua vinerea, la aceeaşi oră. Seara, mama îmi făcea pachet cu jucării şi haine şi mă săruta pe frunte înainte de plecare.
"Să n-o superi pe Buni", îmi zicea cu voce blândă în timp ce-mi potrivea fesul croşetat de bunica după un model franţuzesc.

Doar două zile stăteam cu ei şi atunci ne pierdeam timpul în parc, pe la munte sau fast food-uri. Seara, agasam VCR-ul cu concertele lui Michael şi dansam cu tata în sufragerie. Melodia noastră preferată era Billy Jean (şi mă enerva că tata putea să "danseze pe Lună").

Buni era o blondă cochetă care la 53 de ani trezea invidia multor femei de treizeci care uitaseră să-şi mai acorde atenţie. Avea un păr lung şi ondulat pe care îl ridica în creştet ca Veronica Micle, o siluetă încă zveltă şi un zâmbet alb ca un şirag de perluţe ce sclipeau în bătaia valurilor. Era strictă şi îi plăcea ordinea într-atât încât se isteriza când vreun musafir îi deranja cuvertura de pe pat sau nu îi aşeza paharul în acelaşi loc de unde îl luase.

Totul în viaţa ei se petrecea după un program stabilit încă de când rămăsese văduvă pentru a doua oară. Avea program de şters praful, program de gătit, program de machiat, program de spălat, program de plimbat.

S-a pensionat cu doi ani înainte ca eu să mă nasc. A lucrat treizeci de ani în Tribunal şi tot atâta timp şi-a tocit degetele subţiri pe butoanele maşinii de scris. Umplea foi întregi cu litere mărunte şi când greşea una, lua de la capăt coala gălbuie şi transcria tot ce nu-i ieşise bine. Era cea mai conştiincioasă dactilografă din clădirea istorică de la Unirii şi singura care intra în sala de judecată cu fuste scurte şi tocuri cui.

***
Buni îşi vizita des fostele colege de muncă şi biroul rece de la subsol în care mă plimbam ori de câte ori ieşeam în centrul Bucureştiului. Îi plăcea să mă îmbrace cu tot felul de rochiţe înfoiate şi să-mi pună fesuri cu ciucur pe cap ca să mă prezinte secretarelor şi dactilografelor de la muncă. Judecătoarele în vârstă mă luau în braţe în timp ce-mi puneau cele mai anoste întrebări, ţintuindu-mă pe câte-un scaun de piele: "Ce-ţi place să papi? Cine ţi-a luat rochiţa asta mumoasă? Cine ţi-a lustruit pantofeii?"

Mă făceam că nu le aud şi îmi târam în continuare păpuşa pe braţele fotoliului. Doar o întrebare-mi atrăgea atenţia şi mă făcea să iau un aer solemn în timp ce le prezentam babelor punctul meu de vedere. "Şi când te faci mare, ce vrei să fii? Doctoriţă? Învăţătoare?", mă-ntreba o tanti rotunjoară în robă neagră.
"Preşedinta Tribunalului Municipiului Bucureşti", le răspundeam sărind de pe scaun şi chinuindu-mă să nu mă-mpiedic de volanele încâlcite. Era tot ce-mi dorisem de când auzisem că ăla e şeful mare al bunicii mele. Şi nimic pe lume nu mi-ar fi plăcut mai tare decât să o cicălesc şi eu pe Buni cum mă sâcâia ea pe mine.

Doamnele grăsuţe râdeau şi-mi spuneau că am toate şansele să ajung ce-mi propusese că eram frumoasă foc şi foarte hotărâtă. La fel credea însuşi preşedintele, un domn voinic, cu păr alb şi mapă de piele sub braţ, care dădea semne de slăbiciune de fiecare dată când mă vedea trecând pe holurile tribunalului.
"Iar ai venit, mă, să-mi iei locul?", striga în timp ce-mi făcea cu mâna de la distanţă şi clipea nervos. Îl înştiinţasem de hotărârea mea încă de când dădusem mâna prima oară. "Să ştii că o să te mut la subsol. Şi o să-ţi iau fotoliul".

***
Toată copilări mea, Buni a gătit aceleaşi trei feluri din care am mâncat în fiecare zi: ciorbă de văcuţă, ostropel cu un sos gros şi griş cu lapte. Nu îmi plăcea nimic din ce pregătea ea, aşa că mă dădeam bolnavă de câte ori aveam ocazia, doar-doar oi scăpa de calvarul de a mă aşeza la masa uşor înclinată, care făcea ciorba să-mi curgă din farfurie. Nu exista chip să mă convingă că zeama aia digerată mă va face să "cresc mare" şi mă păcălea zicând că dacă Michael Jackson ar ştii că nu pap tot, nu m-ar mai iubi deloc.

Zgâiam ochişorii la ea, nervoasă, şi mă străduiam să înghit apa aia acră cu urme de roşii prin ea cu gândul de-a fi lipsită de asemenea nenorocire. Cum să nu mă placă Michael? Doar m-am rugat de mama zile-ntregi să îmi cumpere masca aia din carton cu chipul lui. Răscolise toată piaţa în căutarea ei. Toate chioşcurile şi toate tarabele. Când mi-o puneam pe faţă, auzeam fanii isterici şi femeile care strigau că vor să se mărite cu mine pe loc. Erau mii. Cu zecile de mii şi toţi şi-ar fi dat banii de puşculiţă doar ca să m-atingă odată.

Curând, stomacul meu nu s-a mai putut hrăni cu iluzia că Michael Jackson mă place. Îmi venea să vomit din ce în ce mai des, iar gândul ca el era departe de România mă întrista. Ca să nu mă descurajez de tot, Buni îmi promitea că dacă voi continua să mănânc tot ce e în farfurie, o să îi scrie lui Michael şi-o să îi spună ce fată cuminte sunt.

Îi scria seara, pe o coală din topul verzui cu miros de levănţică pe care îl luase de la tribunal când se pensionase, şi punea scrisoare în bufet, în spatele geamului de la vitrină, lângă paharul din care beam eu. La câteva zile venea răspunsul lui Michael, în acelaşi loc, pe aceeaşi foaie verzuie.

I-am scris de mai multe ori. Eu dictam ce vreau să-i spun, Buni mâzgălea cu stiloul pe hârtie. Îi spuneam că îl plac, că mi-e dor de el şi că aş vrea să îl văd. Îl întrebam când vine să mă vadă, ce-i place să mănânce şi care e animalul lui preferat. În josul paginii, Buni îi scria şi ea. Îi spunea cum m-am purtat în ziua aia, cât am mâncat şi cât de mult am dormit dup-amiază. Apoi bunica împăturea foaia-n două şi o aşeza în vitrină. A doua zi, Michael îmi zicea că sunt simpatică şi că-i e tare drag de mine, dar c-o să îi treacă dacă nu ascult de bunica. Răspunsul lui mă făcea să mă chinui şi mai tare la masă. Ajunsesem să mănânc şi zgârciurile, şi pieliţele, şi sâmburii, numai ca Buni să nu i se mai plângă lui Michael că sunt o nepoată neascultătoare.

Era vineri. Mă îmbrăcasem cu un pardesiu din stofă roşie, primit de la mama, şi îl aşteptam pe tata să mă ia acasă. În ziua aia, nu primisem nicio scrisoare de la Michael. Bunica îmi zisese că era ocupat, că e în turneu şi că, în mod sigur, îmi va scrie când se întoarce. Am mâncat cu un gol în stomac. Înghiţeam în sec şi oftam când aruncam privirea spre bufet. Era aceeaşi scrisoare de dimineaţă iar Michael mă uitase.

Până a venit tata, m-am jucat în dormitor cu păpuşile bunicii (nişte bucăţi de plastic nefinisat pe care ea le îmbrăca şi le machia ca pe Cleopatra). O văzusem pe Buni prin crăpătura uşii cum luase o coală verzuie şi scrijelise ceva cu stiloul. Împăturise coala în două, o presase şi o dusese în bucătărie. Apoi uşa de la intrare se trântise, semn că rămăsesem singură.

Am dat în buzna în bucătărie, m-am urcat pe taburet şi am luat coala de lângă pahar. Era aceeaşi foaie verzuie cu miros de levănţică, acelaşi scris de mână pe care nu putea încă să-l citesc, dar pe a cărui formă o recunoşteam oricum. Iar cerneala... cerneala era mov. Movul ală dulce de cerneală groasă amestecată cu apă pe care bunica o folosea ca să facă economii.

Am lăsat scrisoarea lângă pahar şi am fugit în cameră. Bunica s-a întors cu o pâine aburindă în mână şi m-a chemat în bucătărie. "Ţi-a scris Michael".

Mi-a arătat scrisoarea pe care o pusese mai devreme în vitrină şi mi-a citit-o. Vorbea rar ca pentru a-mi sădi fiecare cuvânt în minte, dar eu nu o auzeam. Îi vedeam doar buzele mişcându-se şi mâna tremurând pe foaia verzuie, în timp ce-mi recita vorbele lui Michael. Acelaşi mesaj de zi cu zi. Că mă iubeşte şi să pap tot. Dar azi nu se auzise soneria poştaşului din fiecare dimineaţă.
"Tu eşti Michael?", i-am zis. Buni s-a oprit din citit, a lăsat scrisoare jos, şi s-a uitat la mine. Eu priveam în jos, cocoţată pe scaunul din bucătărie şi-mi agitam picioarele în aer.
"De ce crezi asta?", m-a-ntrebat.
"N-a venit poştaşul azi. Şi e cerneala aia mov. Ziceai odată că numai tu o ai. Şi nici Moşu' nu există. Nu există nici Michael, nu?".

Mi se umeziseră ochii şi-mi ştergeam nasul cu mâneca roşie a pardesiului. Îmi frecam apăsat pantofii din lac de dresul gros şi priveam în jos. De mică, mama îmi spusese că, dacă mă doare ceva, oriunde în corp, e bine să mă păcălesc pe mine, făcând să mă doară în altă parte. La injecţii mă ciupeam de mână, la durerile de dinţi mă trăgeam de păr, iar acum îmi înroşisem pulpele în aşteptarea verdictului.

Buni m-a luat în braţe, şi-a pus bărbia pe creştetul meu şi m-a mângâiat cu mâna rece, "Tot ce vrei tu să existe pe lumea asta poate exista. Şi ce nu există azi, se poate inventa. Trebuie doar să crezi".

***
Lui Buni îi plăceau tablourile cu ramă aurie şi pozele cu femei frumoase. Dacă găsea vreuna în calendar, o decupa şi o înrăma. Avea pereţii holului ticsiţi cu fotografii cu fete buclate ce aducea aminte de perioada strălucitoare a Hollywoodului anilor '30. Preferata ei era o brunetă în chimono roşu, surprinsă privind pierdută oceanul cu trei pescăruşi din zare. O admira ori de câte ori amorţea cu receptorul în mână în miezul unei conversaţii cu vecina.

Le-a luat pe toate când s-a mutat la noi, acum opt ani. Şi-a tapetat camera ei cu fiecare fotografie adunată de peste ani, iar când vecinele veneau în vizită le depăna istoria fiecăreia dintre ele. "Pe asta o am de la tribunal. Am luat-o din biroul preşedintelui când m-am pensionat. Pe asta, de la liceu, când fetiţa mea a luat primul ei 10. Pe asta de la spital, de la asistenta care m-a îngrijit când am făcut infarct.".

În camera ei, îşi cuibărise toate lucruşoarele pe care nu se îndurase să le arunce când şi-a luat adio de la apartamentul ei. Era prea bătrână să mai stea singură şi prea singură ca să nu-i pese de fiecare lucruşor pe care-l strânsese. Anul ală, suferise primul ei infarct şi viaţa-i arătase că oricât de organizată ţi-ar fi singurătatea, tot mai bine e-n familie. S-a despărţit cu greu de casa în care a trăit mai bine de 30 de ani şi niciodată nu s-a adaptat pe de-a-ntregul la viaţa alături de o familie ocupată şi un copil zgomotos care la 16 ani îşi dorea să zguduie pereţii casei cu muzica dată la maxim.

În liceu, o duceam la spital în fiecare săptămână. Plecam vinerea mai devreme de la şcoală şi alergam la cardiologie să aflu veştile pe ziua aia. I se spunea că are nevoie de linişte, dar liniştea nu era mediul în care o copilă rebelă putea să se desfăşoare. Mă străduiam să-nvăţ în linişte, să nu fac gălăgie, dar lipsa unei vieţi adolescentine mă făcuse să-i port pică. Şi mă învinovăţeam pentru asta.

Făceam linişte când colegii mei de clasă dădeau petreceri la ei acasă. Făceam linişte când prietenii îşi chemau amicii în vizită, când râdeau tare, când cântau şi când dansau de se mişca lustra din cameră. Simţeam că-mi trăiam viaţa ca o femeie de 70 de ani, iar ai mei nu erau niciodată acasă ca să m-asculte plângând.

***
Era marţi. O marţi geroasă de iarnă, cu troiene mari pe stradă. Două dintre colegele mele de clasă erau dezamăgite că petrecerea lor de sfârşit de săptămână avea să fie anulată pentru că părinţii gazdei se supăraseră pe ea şi se ciondăneau pe coridor cu ghiozdanele în spate. Ai mei erau plecaţi tot weekendul şi aveam să rămân acasă cu Buni, uitându-mă la telenovele şi mâncând floricele ca în copilărie.

Din vorbă în vorbă, m-am lăudat celor două fete că oricând pot sa facă petreceri la mine, că ai mei mă lasă des singură şi că mă plictisesc acasă cu bunica. Să aducă sucuri, şi prăjituri, şi muzică bună, că de atmosferă mă ocup eu.

Seara, au sunat la uşă amândouă, încărcate de tot ce le zisesem să aducă. Şi-ncă doi băieţi care să încingă atmosfera ( pesemne nu credeau c-o puteam face singură). Nu am avut curaj să le spun să plece. Petrecerea asta era paşaportul meu către gaşca tare a liceului şi nu era nimic pe lume ce-mi doream mai mult decât să fiu numită una din ei. I-am rugat doar să nu facă gălăgie peste măsură pentru că bunica mea nu se simte prea bine.
"Stai cu babeta?", m-au întrebat râzând. Le-am răspuns că da şi că, teoretic, mă străduiesc să nu o deranjez prea tare.
"Las' că şi ea te deranjează pe tine. Babetele încurcă", mi-a zis unul din colegi.

Au împrăştiat în camera mea prăjituri, pizza şi sucuri şi şi-au aprins ţigările. Un băiat scund şi înfundat a năvălit spre combină şi a dat play primului CD care i-a căzut în mână. Tare. Atât de tare că vecinul de deasupra a început să bată în ţeavă (chestie care nu se mai întâmplase de când săream coarda-n casă în primară). Îi rugam să facă linişte că doarme bunica şi că abia se întorsese de la spital, dar îmi ignorau fiecare rugăminte. Am lăsat-o pe Buni dormind şi i-am închis uşa camerei, încercând să o expun cât mai puţin zgomotului pe care colegii mei se încăpăţânau să-l facă.

Cei trei colegi mi-au zguduit camera cu muzică, râsete şi strigăte o noapte întreagă. Au plecat în zori, lăsând în urmă cutii cu resturi de mâncare şi un fum de ţigară gros ca laptele bătut. Buni nu păruse deranjată de zgomot şi, ca niciodată, nu-mi ceruse să liniştesc spiritele încinse. Ea dormea, iar eu strângeam toate uneltele din casă care m-ar fi putut ajuta să curăţ dezastrul de la mine din cameră.

La prânz, a sunat telefonul. Prelung. De multe ori. Nu a răspuns nimeni. A treia oară i-am strigat bunicii să ridice receptorul că sigur vreuna din fostele ei colege de la muncă o sună să o întrebe de sănătate. Tăcere. I-am strigat din nou mai tare, zicând că nu pot răspunde eu că fac curat. Din nou tăcere. A treia oară, am lăsat baltă frecuşul pardoselei şi am dat buzna nervoasă la ea în cameră. Am răspuns grăbită şi am întrebat cine e la capătul firului. O tanti cu voce stinsă cerea cu Mariana. I-am zis că nu cunosc vreo Mariana şi i-am închis.

Un gol sub plapuma-nfoiată lăsa să se ghicească lipsa vreunei persoane în patul de mijloc. Cearşaful apretat se încreţea pe margini ca o săgeată îndreptată cu vârful spre noptieră. Pe jos, apă şi o sticlă răsturnată, lovită de un pui de pernă care căzuse peste ea.

Un fior rece îmi străbătuse şira spinării şi îmi încleştase degetele pe receptor. Răscoleam patul cu ochii. Îmi simţeam mâinile grele şi privirea mi se înceţoşa, ca o platoşă care să mă apere de ceva ce n-aş fi vrut să văd. Un zâmbet îmi apăruse în colţul gurii şi-mi amintisem de ziua în care răsturnasem o sticlă cu apă la Buni acasă. Trăsesem cu putere de un mileu de pe noptieră, iar sticla mi se vărsase peste păr şi începusem să plâng. Buni mă găsise în balta de lângă pat, plângând. "Ai rămas fără apă! Am vărsat-o", îi zisesem printre lacrimi atârnându-mă de gâtul ei. "Ai rămas fără apă".

Buni îmi dezmierdase fruntea, mă sărutase cu buzele uscate şi mă strânsese-n braţe. "Dar te am pe tine, puiul meu. Te am mereu pe tine".

Lângă noptiera din dreapta, doi ochii limpezi săgetaţi de vase de sânge priveau în gol. Braţul drept se odihnea pe sânul stâng, iar mâna dreaptă ţinea strâns verigheta pe care bunica refuzase să şi-o scoată vreodată de pe deget. Trei ore mai târziu, un medic cărunt îi anunţa sfârşitul.

***
Niciodată ai mei nu au aflat ce se întâmplase în ziua aia. Nu le spusesem nici că bunica se simţise rău, nici că cinci colegi cu chef de glume dăduseră petrecere în camera alăturată. Mult timp după moartea bunicii, am adormit plângând, rugând-o ca, de unde e, să mă ierte că nu am stat cu ea în ziua aia. Mă întrebam dacă a murit uşor sau dacă s-a zbătut, dacă m-a strigat sau dacă a durut-o. Am crezut mereu că dacă aş fi fost cu ea atunci, acum ar fi trăit şi m-ar fi văzut la casa mea aşa cum a visat mereu, dar că dorinţa mea de a nu mă face de râs în faţa unor colegi de şcoală au îndepărtat de ea şansele să-şi vadă visul cu ochii.

Ne-am luat la revedere într-o vineri. La cimitir chemasem doar câţiva prieteni şi rudele apropiate. Ştiam că nu şi-ar fi dorit ca pe ultimul drum să fie condusă de o armată de necunoscuţi care ar fi venit să bea cu ea ultimul pahar. I-am aruncat ultima floare şi primul pumn de ţărână şi i-am promis cu lacrimi în ochi că mă va avea mereu, de oriunde ar fi.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer