Săruturi şi atingeri (XIII)

Citiţi episodul precedent aici.

Albert îmi deschide uşa.
"Hello", îi spun. "Ştii unde este Benjamin?"
"N-am nici cea mai mică idee", spune. "Dar ce este, s-a întâmplat ceva?"

Tac, abia reţinându-mi lacrimile. Până la urmă zic:
"Când se întoarce, spune-i că m-am hotărât să vin. O să înţeleagă despre ce este vorba."

Mă răsucesc să plec. Albert mă prinde de braţ.
"Ia stai tu puţin."

Mă opresc.
"Explică-mi şi mie ce anume vrei să spui. Sunt interesat."
"Tu ştii... Eu şi Ben... Vreau să-mi cer iertare. Poate mă mai primeşte înapoi. Poate îmi mai dă o şansă. Avem atâtea în comun, el cu trupa lui de jazz, eu cu..."
"El nu cântă în nicio trupă. Eu cânt."

Îl privesc şocată. Îmi dă drumul la braţ. Nu o să mai fug, mi-a captat întreaga atenţie.
"Nu ştiu cum ţi-a promis să te ia cu el, ciudat, că e însurat. S-ar putea ca pe soţia lui s-o deranjeze. Nu ştiu. Zic şi eu aşa."
"Deci nu e gay", murmur cumva uşurată.
"Bisexual pot să-ţi spun sigur că e."

Dă din umeri:
"I-am plătit doza acum câteva zile."
"Poftim?"

Stă fără să mai zică nimic, nu ştie ce.
"E ceva adevărat din ce mi-a zis?!"

Albert clipeşte concentrat, fără răspuns la o asemenea întrebare, căci nu ştie exact ce mi-a spus. Poartă un tricou negru, iar părul lăsat liber îi acoperă jumătate de piept, într-un val galben, aproape alb. Ochii lui bleu mă aţintesc cu seriozitate.
"Are o soră la Paris?", întreb.
"Mă îndoiesc, sau în orice caz, eu nu am auzit de ea. Este din Bosnia, asta-i tot ce ştiu despre el. În orice caz, să ai grijă de geantă în prezenţa lui. Sau de lucrurile de valoare. Heroina costă. E băgat în datorii până peste gât."

Dau să plec.
"A, mi-a mai povestit ceva despre el şi cred că este adevărat, pentru că era high. Când avea zece ani a fost violat de un unchi. Te ajută asta cu ceva?"

Rămân mută.
"Să-i transmit ceva din partea ta?", mă întreabă văzând că dau să plec.
"Nu-i transmite nimic, nici nu-i spune că am fost aici. Să nu-i spui niciodată că am avut discuţia asta."
"Cum vrei. Îmi pare rău că te văd aşa, dar nici nu puteam să te las să mergi mai departe. E păcat de tine. Nu pot să spun că mi-eşti dragă, dar pari tare naivă. Am vrut să te atenţionez din prima seară când ai rămas la el, te-am chemat lângă mine, să nu audă ce spun, dar tu nu ştiu ce-ai crezut, am senzaţia că ai înţeles greşit ce vreau."

Caut după cuvinte, dar nu mă pricep la fraze spuse în astfel de situaţii.
Iar el continuă:
"Nu cred că este rău intenţionat. Cred că pe undeva ar vrea cu adevărat să fie aşa. Noi călătorim peste tot în lume cu slujba, mai ales în Europa de est, şi mereu îşi alege genul ăsta, uşor ţicnit, dezechilibrat, naiv, ca tine. No offence."

Ies din hotel şi ajung în strada gălăgioasă.

Mă plimb printre oameni, mă amestec în mulţime. Mă plimb fără ţel. Ajung în Cişmigiu, mă aşez pe o bancă şi stau acolo, admirând primăvara capricioasă. Este o senzaţie nemaipomenită să stai într-un parc, să ai concert de păsări sub nas şi să vezi în faţa ochilor câţiva copaci. O palmă de pământ, o bucată de cer şi verde în faţa mea. Mă sleieşte de puteri vremea asta capricioasă. Soarele mă arde pe mână şi pe faţă. Este o zi foarte frumoasă, deşi nu pot da un motiv rezonabil pentru care o laud atât.

La câţiva metri de mine, o pasăre cu capul negru, penaj alb şi verde.

Întâlnesc o colegă din şcoală, dar nu am chef de ea, mai ales că suferă din dragoste. Se pare că e primăvară şi toată lumea suferă în oraşul ăsta. Iar ea începe cu dramele ei pseudo-intelectuale şi complicaţiile ei sclifosite. Mă satur repede de micile ei poveşti în care răzbate orgoliul şi îngâmfarea. Când vede că nici n-o mai ascult, se ridică de pe bancă şi pleacă. Dragostea e altfel pentru fiecare.

Vreau doar să tac şi să tacă toţi cei din jur. Vreau să fie linişte. În cap la mine, linişte în case, în autobuze, pe stradă, linişte peste tot. Linişte. Să rămân eu şi cu singurătatea mea vibrantă, conectată la univers, conectată cu pământul, cerul animalele şi păsările, o conexiune lipsită de cuvinte, raţionalizări. O conexiune fizică, un flux de energie care trece de la mine spre exterior şi din exterior spre mine, prin mine. Energia asta uriaşă trece prin mine, iar eu să nu o mai blochez. Să nu mai blochez dragostea, asta-mi doresc. Pentru că totul e dragoste.

Târziu, cedez foamei uriaşe din mine. Mă urc într-un taxi şi dau adresa unui restaurant în care am fost cu Ben şi pe care mi-am promis să-l vizitez din nou cândva.

Adulmec cu ochii închişi. Căci pot trăi doar din atât: primul meu contact vizual cu Benjamin. Când ochii noştri s-au întâlnit prima oară atunci pe aeroport. Rămânând pironiţi asupra obiectului de interes neaşteptat. Ca atunci când mergi pe stradă obosit şi enervat, şi găseşti o bancnotă pe jos. A venit spre mine, mi-a întins mâna, eu i-am luat-o într-a mea, constatând că este o mână moale, femeiască, fierbinte, iar ceva în mine zbiera de spaimă când observa aceleaşi simptome în el. Pentru o secundă, ţinându-i mâna care rămânea în a mea mai mult decât cerea eticheta, mi-am pierdut echilibrul. Am avut senzaţia că pornesc spre el. Că gravitaţia îşi face datoria. M-am aplecat uşor din şale spre corpul lui, dar am reuşit să-mi revin, opunându-mă un pic prea tare, astfel că m-am înclinat prea mult spre spate, de parcă aş fi executat vreun dans ritualic, iar mâna lui m-a prins de încheietură energic. N-avea de gând să mă lase să cad. Apoi şi-a mai aşezat o dată palma peste a mea, mângâindu-mi-o discret, într-un impuls care am văzut că-l îngrozea chiar şi pe el.

Eu deja eram roşie la faţă, confuză, şi într-o stare care semăna cu un cocktail de droguri înghiţit dintr-o dată. Doza părea letală. Privindu-l în ochi, mi-am dorit să se aplece peste mine şi să mă strângă în braţe, să admită magnetismul şi să stăm aşa suspendaţi. Mi-am dorit ca el să-mi spună vino cu mine. Nu puteam lăsa mâna aceea să se îndepărteze de a mea, şi cu toate acestea era nevoie. Lumea s-a încolăcit înapoi în jurul nostru, zgomotul indistinct s-a separat în cuvinte, iar realitatea a devenit din nou reală: trebuia să ne despărţim.

Bărbatul parţial femeie. Care nu ştia dacă este gay sau nu. Care susţinea că minţile noastre au fost cele care s-au întâlnit, şi nu trupurile.

Liniştea îmi face timpanele să-mi pulseze.
Îmi privesc mobilul: douăzeci de apeluri de la maică-mea. Zâmbesc. Când am întrebat-o odată de ce se teme aşa de tare pentru mine, mi-a zis că ceea ce mă face periculoasă pentru mine însămi este că nu am fost niciodată mulţumită. Nici de cine sunt, nici de ce am.
"Puteţi opri?", întreb.

Taximetristul trage lângă bordură. Numără banii pe care-i întind. E neras, pare obosit. Se vede că de-abia aşteaptă să fumeze o ţigară. De oglinda retrovizoare îi atârnă o iconiţă cu Maica Domnului.

Pe trotuar, mă zgribulesc în pardesiul meu bej şi trec grăbită pe partea cealaltă. De undeva se aude un clinchet metalic, poate corzile unui steag lovindu-se ritmic de-o bară. Da, exact aşa. Un vânt calm a început să bată cândva, scuturând crengile. Iar ele foşnesc, freamătă sub atingerea lui. Aşa m-ai vrut pe mine?, l-am întrebat cândva pe Ben. Cu gura asta? Cu părul ăsta? Exact aşa m-ai dorit tu pe mine?

Deodată îmi dau seama că mi-am uitat geamantanul în taxi. Nu mă afectează prea tare. Din contră, mă simt uşurată, ca şi cum mi-am luat la revedere de la o parte din mine, iar acum sunt ca nouă.

Interiorul pizzeriei este plăcut iluminat, atmosfera caldă şi primitoare. Când intru, aproape toată lumea se răsuceşte să mă privească pentru o fracţiune de secundă. Precum o veche familie uitată, acum regăsită. Oamenii aceştia care se opresc un moment locului pentru tine şi te iau în serios circa cinci minute, apoi trec mai departe spre vieţile lor uitându-te instantaneu. Miroase a aluat dospit şi parfum.

Mă aşez lângă fereastră, la câteva mese distanţă de un cuplu de îndrăgostiţi. Se ţin de mână peste tăblia mesei care-i desparte. Au farfurii cu pizza în faţă şi pahare de cola. Ţin furculiţe în mâini. Se hrănesc unul pe celălalt, în timp ce vorbesc şi râd.
"Vă rog o pizza cu fructe de mare", comand chelnerului care-mi zâmbeşte. Se uită la ochiul meu roşu, dar nu zice nimic. "N-am mai mâncat niciodată", îi explic.
"Mare, sau mică?", mă întreabă atent la carneţelul lui minuscul în care-şi notează.
"Mare", spun. "A, şi o salată de legume... şi un tiramisu... şi un pahar de vin roşu. Poate chiar şi-o îngheţată. Da, o îngheţată.".

Închid meniul. Îi explic că-l mai păstrez, poate mai comand ceva. Întâi să-l analizez bine. Are părul tuns scurt, umeri înguşti. Probabil este student, şi lucrează după cursuri. Probabil are o iubită acasă, care-l aşteaptă. Ori o mamă care are grijă de el, căci pare iubit de cineva. Oamenii iubiţi se văd imediat, căci au forţa aceasta care le vine de la o altă persoană. Siguranţa asta, lumina asta.

Zâmbesc în jurul meu nimănui, simt o uriaşă foame. Pierd clipe care nu se vor mai întoarce niciodată. Simt că am primit ochi noi, să le văd pe toate. Deşi mă simt în plină cădere emoţională, sunt cât se poate de fericită. Habar n-am cum se împacă amândouă. Dar în mine par să se împace lucruri de neîmpăcat. Îmi dezbrac pardesiul şi-l aşez lângă mine. Alunecă de pe spătar. Îl ridic şi-l aşez la loc. Când fac asta, observ sub masă un trandafir pierdut de cineva. Arată cam mototolit, dar îl ridic şi-l aşez lângă farfurie.

Farurile maşinilor care trec pe stradă luminează ocazional fragmente de oraş. Stradă, pavaj, trecători răzleţi. Hainele-mi miros a curat, mă simt neaşteptat de bine. Mă simt puternică. Mă simt vie, chiar dacă timpul pentru naivitate tocmai a expirat. Piesa de la difuzor bubuie prin mine: What's up, a celor de la 4 Non Blondes. Încep inexplicabil să râd: "And I step outside / And I take a deep breath and I get real high / And I scream at the top of my lungs / What's going on? / And I say, hey hey hey hey / I said hey, what's going on? / Ooh, ooh ooh.... Ooh, ooh ooh.... Ooh, ooh ooh...."


Epilog: Pe Bogdan nu l-am mai văzut niciodată. La un moment dat a dispărut de tot, şi toată lumea îl căuta. Nici măcar cei mai apropiaţi prieteni ai lui nu ştiau unde este.
Ioana m-a tot vizitat, chiar şi după ce mă căsătorisem cu un bărbat pe care l-am cunoscut printr-o prietenă. M-a vizitat foarte des în decursul acelor ani. Ivana o luase înapoi, iar relaţia lor mergea într-o anumită măsură. Mai ales după moartea mătuşii mele, Ioana m-a vizitat din ce în ce mai des. A început să mă numească "mamă". Părea din ce în ce mai tristă şi mai delirantă. "Mă iubeşti?", m-a întrebat cu o voce chinuită într-una din zilele când a trecut pe la mine.
"Da", i-am spus. "Te iubesc."
"Cât mă iubeşti?", m-a întrebat.
Am stat o secundă să cântăresc.
"Prea mult", am răspuns.
M-a privit în ochi, şi mi-a spus:
"Eu te iubesc mai mult de atât."

Am rămas pironită de privirea ei fixă, ca şi cum aş fi fost încolţită într-un loc de unde nu mai aveam scăpare, încercând să înţeleg ce mai există dincolo de "prea mult". Orice unitate de măsură avea ea, pe care eu n-o cunoşteam, a luat-o cu ea când a plecat.

Vizitele ei îmi făceau plăcere, deşi mă tulburau enorm. Dar când s-a născut primul meu copil, Ioana a suferit atât de tare din cauza geloziei, încât a refuzat să mai vină pe la mine. Nu a mai dorit să vorbească cu mine nici măcar la telefon.

Despre Ben n-am mai ştiut nimic. Îi pierdusem urma. Nu m-am mai dus la firmă. Iar în ziua în care ştiam că trebuie să plece şi ar fi trebuit să mă duc şi eu la aeroport, un avion s-a prăbuşit la Baloteşti. Cu toate acestea cursa lui nu a fost amânată - ştiu pentru că am sunat la aeroport să aflu - aşa că presupun că s-a urcat în avion împreună cu Albert şi a plecat.