Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Post-it

Un băiat înalt cît o generaţie


Maria Andrieş

26.01.2010
Gazeta Sporturilor, ianuarie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Hănescu s-a apucat de tenis din fericire, nu "din greşeală"

A căzut cu Federer în turul doi la Melbourne dintr-un ghinion. De tenis, "s-a apucat din greşeală". Cel puţin aşa susţine tatăl lui, într-un interviu din Evenimentul zilei. E o mirare care sună a mustrare. Victor Hănescu nu numai că s-a apucat din greşeală, pentru că nu l-au primit la baschet, dar s-a apucat prea tîrziu, la 14 ani. "Nu-i mai puteam da vitamine atunci, nu mai era nimic de făcut".

De crescut, a crescut înăuntrul lui. Tenis, baschet, tot sport înseamnă. A mers drept, ca şi cum ar fi vrut să vadă pînă unde poate ajunge şi nu se opreşte pînă nu află. A ajuns să fie nemulţumit că pierde cu Federer. Nimeni nu se aştepta să cîştige, nici măcar antrenorul lui. Elveţianul şi-a luat vitaminele la timp şi, conform legendei neoficiale, s-a născut cu racheta într-o mînă şi cu oglinda în cealaltă.

Nu se aştepta nimeni la surprize, dar ochii amatorilor de tenis din ţară l-au fixat inevitabil pe Hănescu. Pentru că rar vezi români înfruntînd la fileu jucători din fibră optică. Cumva, băiatul de 1,98 metri, prea slab pentru baschet şi cu un picior mai scurt, a ajuns sinonim cu o întreagă generaţie din tenisul românesc. Din zece în zece ani, apare cîte unul, doi ca el, nu mai mult. Unul în loc de o generaţie, unul care să ducă echipa de Cupa Davis în spate şi care să magnetizeze toate aşteptările, aplauzele şi reproşurile stereotipe.

A fost Pavel, acum e rîndul lui. Hănescu s-a apucat de tenis din fericire, nu din greşeală. Greşit ar fi fost să abandoneze din start. Să ne priveze de demonstraţia lui taciturnă că mintea, nu corpul decide cît de departe vrei să ajungi în sport. Aşa cum îl practică el, tenisul pare un exerciţiu zen de modelare a voinţei. Vocaţia, talentul, pachetele de muşchi devin cantităţi neglijabile.

"A ajuns să facă tenis din greşeală". La suprafaţă se vede doar scepticismul protector, dar afirmaţia lui Constantin Hănescu conţine o doză riguroasă de duioşie paternă. La urma urmei, trebuie să fie mîndru că are un fiu care şi cînd "greşeşte" face lucrurile aşa cum trebuie. Şi totuşi, nu te poţi împiedica să te întrebi cum ar fi dacă ar "greşi" ca Hănescu şi alţi puşti? Cum ar fi să avem generaţii de hocheişti care au nimerit la fotbal, ca Robert Ilyes? Sau generaţii de înotători care au visat de mici să devină handbalişti? Ce-ar fi să lăsăm deoparte căutarea expertă a noului Hagi sau a noului Ilie Năstase şi să mergem pe mîna copiilor obişnuiţi?

Mai întîi, fireşte, ar trebui să le creăm juniorilor toate condiţiile să "greşească", adică săli de sport, bazine, terenuri, antrenori, echipamente şi alte circumstanţe atenuante pentru absenţa stelei din frunte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer