Furia

Se tot plimbă prin oraş, până oboseala luă locul încordării.
Se simţea că iarna a luat sfârşit. Poate datorită soarelui, cerului fără nici un nor şi faptului că apăruseră la colţuri vânzători ambulanţi care ofereau trecătorilor ghiocei crescuţi în seră.
Nu se mai gândea la nimic. Avea senzaţia că maşinile nu treceau pe stradă, ci pe la ea prin cap, trecătorii de asemenea, că totul trece prin ea, că ea e oraşul. Simţi că ea este Bucureştiul.
Se aşeză pe o bancă pe Kiseleff.
Se întrebă unde anume greşise. Fusese oare vina ei?
Păruse atât de îndrăgostit de ea, oare cum se puteau schimba lucrurile astea de la o zi la alta? Interpretase ea greşit semnele? De ce o evita şi nu-i mai răspundea la telefon?
Pierdu vremea prin împrejurimi până se făcu întuneric. Traficul era scăzut. Oricum nu prea era atentă la nimic. Stătea acolo privind în gol, fără să gândească. Nu simţea decât durere, durere fizică. Purta un pardesiu uşor de primăvară, iar in picioare o pereche de pantofi eleganţi.
Apoi îşi aminti cele mai jenante şi mai îngrozitoare lucruri care i se întâmplaseră vreodată. Aşa, fără motiv. Pe toate deodată. Toate amănuntele erau vii în mintea ei. Diverse amănunte, de tot soiul, vizuale, olfactive. Îşi aminti de toate lucrurile pe care le făcuse şi de care-i era acum cumplit de ruşine. De fapt, jumătate din viaţa ei nu se putea povesti cu voce tare.
Toate lucrurile alea din trecut dureau îngrozitor. Frica de a fi respinsă, foamea ei nesăţioasă de dragoste. Respingerea inevitabilă. Ca şi cum n-ar fi fost nimic de iubit la ea.
În fiecare zi, gânduri cumplite, noaptea coşmaruri.
Stătea încă pe bancă în momentul în care au răsărit de nicăieri doi indivizi. Păreau beţi. Farurile maşinilor le luminau câteodată trăsăturile colorându-le în roşu. Hainele amândurora păreau ponosite, iar gurile, încleştate. O priveau în tăcere. Femeia simţi mai multe impulsuri în acelaşi timp. Să se ridice şi să fugă, să apuce geanta şi să lovească, şi, al treilea, să întindă geanta pur şi simplu.
Dar deodată unul din ei începu să râdă, iar celălalt îi urmă exemplul. Cel din dreapta avea într-o pungă o sticlă pe jumătate plină.
Femeia se zgribuli mai tare, iar inima începu să-i bată nebuneşte.
"Ţi-a tras careva clapa?", o întrebă vesel unul dintre beţivi.
Făcu semn din cap că nu.
"Sigur?! Pentru că arăţi de parcă nu ţi-a venit iubitul la întâlnire."
"Uite", zise cel din dreapta, şi îi întinse sticla.
Se lăsase de băut cu trei ani în urmă, dar acum apucă sticla fără să comenteze. Era conştientă că face o mare greşeală luând sticla. După prima înghiţitură simţi că i se face greaţă. După a doua că i se face cald. Apoi veni senzaţia de bine de care îi era aşa de dor.
Îşi aminti într-o singură secundă, într-un galop nebunesc de imagini, toţi bărbaţii cu care făcuse sex, îşi aminti amănunte înjositoare, îşi aminti zâmbete maliţioase, cuvinte urâte, nedreptăţi, înfrângeri, răni niciodată vindecate. Se întrebă dacă vreunul din iubiţii ei avusese vreo meserie care să nu fie ceva gen muzician, scriitor sau traducător. Şi câţi dintre ei nu trăiau pe banii părinţilor la treizeci de ani. Ce relaţie poţi avea cu astfel de oameni? Iar ea era o fată curăţică, avea o slujbă bună la marketing într-o firmă destul de mare. De ce o atrăgeau toţi rataţii? Provenea dintr-o familie fără probleme, părinţii căsătoriţi de treizeci şi cinci de ani, doi fraţi, două surori, toţi căsătoriţi şi la casele lor, cu copii.
"Poftim", zise din nou cel din dreapta.
Se trezi cu un şerveţel în mână, care, culmea, părea curat.
"Pentru?", întrebă.
"Să te ştergi pe faţă."
Îşi atinse nedumerită cu degetele faţa şi înţelese că plângea. Atunci izbucni în hohote şi sughiţuri. Încercă să se oprească, dar fără rezultat. Şi îşi tot întindea fardul pe obraz cu şerveţelul.
"Vino", o chemă unul din ei.
Cei doi bărbaţi se ridicară, şi, deşi părea ceva îngrozitor să fie singură în parc cu aceşti doi străini, ea îi urmă. Era frig şi bătea vântul, iar parcul arăta cu atât mai tulburător. Lacul reflecta luminile oraşului, iar pe alei se plimbau câteva cupluri întârziate care se tot opreau să se sărute.
Nu mai fusese niciodată într-un parc noaptea. Dar îi plăcea. Se descălţă şi o luă la goană pe o alee până îşi pierdu suflarea. Cu cât alerga mai tare, cu atât simţea că se umple mai tare de ură. Avu chiar curajul să se gândească la momentele de intimitate, chiar dacă ştia cantitatea de furie şi durere pe care această amintire avea s-o aducă. La prima lor întâlnire, când el o chemase într-un bar să discute, şi nu se ştie cum de se făcuse că nu mai apucaseră să discute, dar în schimb se sărutaseră, apoi sfârşiseră la el acasă.
Îşi aminti toate atingerile şi i se păru îngrozitor că nu însemnaseră absolut nimic. Apoi şi-l imagină făcând aceleaşi lucruri cu femeia aceea înaltă, îmbrăcată în rochia roşie, cu care îl văzuse pe stradă.
La un moment dat se opri. Din urmă veniră şi cei doi vagabonzi. Veneau fără să se grăbească. Iar ea îi aşteptă. Se aşezară lângă ea, pe marginea lacului. Simţea un soi de solidaritate stranie cu ei.
Petrecură timpul ascultând vântul şi crengile trosnind, fără nici un fel de conversaţie. Oraşul se auzea din ce în ce mai puţin. Dormea încet, îndărătul ferestrelor goale. Cerul era plin de stele.
După un timp, o luară înapoi pe drumul de unde veniseră.
Se aşezară pe o bancă, la o intersecţie.
Se învârtea totul cu ea, mai ales că i se întinsese o ţigară şi acceptase, deşi nu mai fuma de doi ani.
"Nu te mai gândi la el", o sfătui unul dintre ei, sorbind-o din ochi. "Gândeşte-te la noi. Dacă ar fi, zic doar dacă ar fi, nu neapărat că o să se întâmple, dacă ar fi să alegi între unul din noi doi, pe care l-ai alege?"
Între timp începuse să le distingă feţele şi să-i deosebească. Unul era grizonat, cu o faţă dură, dar fusese un bărbat foarte atrăgător cândva. Celălalt era scund şi uscat, părea bolnav, şchiopăta, nu avea mai mult de treizeci. Părea nervos, agitat, cu capsa pusă. Iar atingerea mâinii lui pe umărul ei avea ceva îngrozitor.
Îl privi din nou în ochi pe tipul grizonat. Avea ochii negri, alungiţi, pe jumătate acoperiţi de pleoape. De el îi era cel mai frică.
"Gândeşte-te bine. Poate ţie îţi părem doar doi vagabonzi, dar eu sînt fotograf, iar el este poet. Poate ai auzit de noi."
Îi spuse două nume care nu însemnau nimic.
"Am acasă o canapea pe care ai putea dormi în noaptea asta", adăugă grizonatul.
Femeia nu se putea gândi decât că în poşetă avea toate actele necesare să se mărite cu bărbatul care-i spuse cuvintele pe care le aşteptase ea multă vreme. Oricât de ridicol ar suna că putuse să creadă că după o singură lună el o va lua de nevastă. Rostise toate cuvintele necesare ca ea să-l creadă, deşi nu mai era o copilă naivă. Sau cel puţin nu copilă.
"Cu care dintre noi ai pleca acasă?", insistă cel nervos, care tuşea tot timpul.
Dintr-o dată, ignorându-i complet prezenţa, începură sa se certe între ei care ar fi cel mai îndreptăţit să plece cu ea. Începură să-şi reproşeze lucruri din trecut şi să-şi scoată ochii cu ele. Tu ai futut-o pe nu ştiu care, tu pe ailaltă... Eu o adusesem pe aia ţâţoasă şi mi-ai furat-o de sub nas, da' dar tu te-ai închis în cameră cu alea două surori pe care le adusesem eu. Dar tu te-ai futut alaltăieri cu aia slăbănoagă, roşcata, da, da' tu mi-ai futut nevasta, bine, mă, da' dar tu te-ai băgat în aia slăbuţă pe care-o iubeam, nenorocitule, băga-mi-aş în mă-ta...
Se simţi deodată răvăşită de scena din care tocmai făcea parte, se întrebă ce naiba face ea acolo cu doi beţivi care se certau pe ea? Îi privi dezgustată, dezgustată de sine, dezgustată de viaţa pe care o ducea.
"Cred că m-aş duce să dorm pe canapeaua lui", rosti împăciuitoare, făcând un semn cu bărbia spre cel grizonat.
Celălalt se înfurie cumplit şi începu să răcnească, extrem de rănit:
"Eşti o curvă! Eşti doar o curvă! Nici măcar nu eşti frumoasă!"
A doua zi de dimineaţă, deschise ochii cu greu. Se afla pe banca de pe Kiseleff. Trecătorii se uitau la ea cu coada ochiului. O durea cumplit capul şi spatele. Constată că îi lipsesc pantofii din picioare. Ce dracu' aveau de gând beţivii să facă cu pantofii ei?! Nici geanta nu mai era, ceea ce era mai explicabil.
Se ridică şi se uită debusolată în dreapta, apoi în stânga. Încercă fără succes să-şi dea seama încotro ar trebui să plece, sau măcar să-şi amintească cum o cheamă. Pentru că îi era foame, începu să scotocească în coşul de gunoi de pe margine.