Îngerii călători

Don Quijote rătăceşte printre vise... parcă nici noaptea nu se mai sfârşeşte şi nici frământările lui... parcă timpul s-a oprit la cumpăna dintre noapte şi zi... parcă... şi povestea se spune singură ca o rază de speranţă pentru cei care mai au conştiinţă:
“... doi îngeri călători s-au oprit să-şi petreacă noaptea în casa unei familii înstărite. Familia a fost rea şi a refuzat să-i lase pe îngeri să înnopteze în camera de oaspeţi. În schimb le-au oferit o cămăruţă la subsol. În timp ce-şi făceau paturile, Îngerul cel bătrân a văzut o gaură în perete şi a reparat-o imediat. Când Îngerul cel Tânăr l-a întrebat de ce, celălalt înger a răspuns: "Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi". În noaptea următoare îngerii au ajuns să se odihnească în casa unui foarte sărac, dar extrem de ospitalier, ţăran ce locuia împreună cu soţia lui. După ce au împărţit cu ei puţina mâncare ce o aveau, ei i-au lăsat pe îngeri să doarmă în patul lor, unde se puteau odihni în voie. Când s-au trezit a doua zi îngerii i-au găsit pe ţăran şi pe soţia lui plângând. Singura lor vacă, al cărei lapte era singurul lor venit, murise pe câmp.

Îngerul cel Tânăr s-a înfuriat şi l-a întrebat pe cel bătrân, cum se putea întâmpla un asemenea lucru? Primul om avea tot, şi totuşi tu l-ai ajutat, a spus el. A doua familie avea atât de puţin, dar era în stare să împartă totul, tu i-ai lăsat vaca să moară. "Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi", i-a răspuns Îngerul cel bătrân. "Când am stat în subsol am observat că în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stăpânul era obsedat de lăcomie şi era incapabil să împartă bogăţia cu altcineva, am astupat zidul ca să nu o mai găsească. Noaptea trecută când am dormit în patul familiei de ţărani Îngerul Morţii a venit după soţia lui. I-am dat în schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna cum par a fi." Uneori chiar aşa se întâmplă când lucrurile nu se desfăşoară aşa cum ar trebui. Dacă ai credinţă, e nevoie doar să crezi că orice întâmplare e întotdeauna în avantajul tău. S-ar putea să nu ştii până foarte târziu... Unii oameni intră în viaţa noastră şi pleacă repede... Unii ne devin prieteni şi stau aproape de noi... lăsându-şi minunatele amprente asupra inimii noastre... şi nu mai suntem aceiaşi pentru că ne-am făcut un prieten bun! Ieri este istorie. Mâine este un mister. Astăzi este un dar. De aceea se cheamă prezent! Cred că această viaţă este specială... trăieşte şi savurează fiecare moment...

Ia acest mic înger şi ţine-l aproape de tine... el este îngerul tău păzitor trimis să vegheze asupra ta... apoi... Don Quijote ascultă înmărmurit o altă poveste care se derulează printre miresme de ambrozie şi tămâie... povestea porcului înaripat şi a cărăbuşului îndrăgostit :

„... o zi însorită de iarnă-iarnă, cu multă zăpadă şi miros de frezii amestecat cu ambrozie... este ziua de atunci, de 21 februarie. După ce a simţit o strânsoare pe tot corpul, chinuitoare, dintr-o dată totul s-a terminat şi a început ceea ce avea să fie nesfârşitul: scurmături prin noroi, mocirle şi de astea. Ce marfă de viaţă! Are la dispoziţie o întreagă lume iar cel mai mare lux este să plouă şi să mocirlească iar satisfacţia supremă este să domine animalele mici şi neajutorate, lăbărţându-se cu spinarea lui lată, dublată de o burtă imensă, cu un rât lung şi colţi zdrobitori dobândiţi încă de la prematura naştere şi educaţi de mă-sa de când era mic şi cât Prâslea de voinic. Îl protejase o vreme dar mai apoi îl ducea la vânătoare ca să-şi facă rost singur de carne sau — în cel mai rău caz, de rădăcini sau ghinde. Aşa trăieşte porcul ăsta şi acum, scurmând şi iar scurmând, războindu-se cu alţii mai de soi, epuizându-şi viaţă după viaţă şi moarte fără de moarte... Chiar dacă pentru majoritatea fiinţelor momentul naşterii este alcătuit din poezie şi basm, istorisite în mod stupid, de mama, eu îmi aduc aminte totuşi ceva: era îngrozitor de frig, o zi cu o zăpadă aşa de mare de m-am crezut pe Hymalaia. Mi-era atât de frig şi de frică, că-mi venea să fac pe mine. Eram foarte scund şi de abia puteam respira, iar contrastul dintre faţa mea şi pământul plin de frunze ude şi ghinde putrezite era scris cu litere de-o şchioapă. Aşa a început periplul meu porcesc şi am tot sperat că adolescenţa mă va face un tânăr vajnic şi feroce, priceput la fizionomii şi alte chestiuni materialist-dialectice şi când colo, ce să vezi?! Un pirpiriu de purcelaş fragil, la fel de alb şi cu un simţ estetic special, de asta mă decoram tot timpul cu noroaie proletare, scund şi crăcănat, sensibil ca o fată mare, mult prea delicat faţă de bărbatul care mi-aş fi dorit să fiu. Pielea mea, altfel translucidă, emana o esenţă volatilă care făcea uneori să mă înalţ cu vreo zece, douăzeci de centimetri de la pământ, un fel de compensare divină a staturii mele. E atât de multă forţă în ea! În felul ăsta exist, vieţuiesc supravieţuind, acoperindu-mi faţa cu noroaiele cotidiene, protejându-mă cu frunzele arborilor pe care-i întâlnesc în timpul înălţărilor mele...”