E întîlnirea de zece ani azi. Ne aşezăm cuminţi în bănci. Clasa ni se pare mică. Dirigintele strigă catalogul. Eu stau lîngă Ştefana - colega mea de bancă din liceu e în Suedia şi n-am mai ţinut legătura. Vorbim fiecare despre noi - ce-am mai făcut în aceşti zece ani de cînd nu ne-am văzut. Foarte mulţi dintre colegii mei lucrează în domeniul bancar - ciudat, pentru o clasă de engleză.
Pe perete - citate din filosofi contemporani. Mă bucură gîndul că lumea a evoluat, că nu mai sînt expuse tot felul de vorbe moarte ale unor oameni încremeniţi în proiect.
Deodată, fără să ştiu de ce, îmi amintesc de Eszter. N-am mai văzut-o din liceu. Era în gaşca maghiară cu care ne mai amestecam din cînd în cînd şi cîţiva români. Eszter era de o urîţenie exemplară. Avea un păr lung şi blond, ochii mici şi gura strîmbă. Nu era nici frumoasă, nici deşteaptă. De ce mi-oi fi amintit de ea tocmai acum?
Şuşotesc cu Ştefana despre ce mai e prin Bucureşti. Dirigintele strigă în continuare catalogul. De mine a trecut demult. Şi stăm. Şi povestim fiecare despre propria persoană. Gîndul mi-e tot la Eszter. La un moment dat, mă loveşte un bulgăre de hîrtie în umăr, exact ca în liceu. E un bilet de la Andy, care mă întreabă dacă vreau să stau lîngă el la masa de după ora de dirigenţie. Clar că vreau, întotdeauna m-am înţeles bine cu Andy.
Sîntem toţi la patru ace, dar neschimbaţi. Păcat că lipsesc cîţiva oameni. Am invitat şi profesori la masă, sîntem toţi curioşi cine o să vină. Dirigu' ne povesteşte: doamna Horváth, profa de mate, nu mai e în oraş, doamna Manea, profa de bio, e directoare mai nou, iar doamna Oprea, profa de chimie... ei bine, să ne dăm şi noi seama, că doar ne-o amintim prea bine.
Cum să nu mi-o amintesc pe doamna Oprea! Orele ei erau rîsul lumii. Era o profesoară supraponderală, care venea de multe ori la clasă cu părul roşcat despletit şi cu ciorapii de nylon rupţi. Costumele ei roşii-cărămizii abia o încăpeau. Nu putea niciodată să controleze clasa. Cînd nu chiuleam cu toţii de la orele ei, rămîneam de milă, dar pînă la urmă tot ajungeam s-o abuzăm într-un fel sau altul. De obicei verbal. Ştia materia, culmea. Dar n-avea cine s-o asculte. Era sîsîită şi privea adesea în gol.
Mi-era tare milă de ea, dar mă şi enerva. Mi se părea că n-are ce să caute printre noi. Cu toate astea, se pare că ea credea altceva.
Dirigu' ne povesteşte că doamna Oprea nu mai lucrează la fostul nostru liceu. A fost pusă pe liber în toamna de după ce am terminat noi clasa a douăsprezecea. Însă ea nu s-a lăsat: venea în şcoală, tot cu costumele ei roşii-cărămizii şi cu ciorapii rupţi şi intra în sala profesorală ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Lua cataloagele, motiva absenţe, trecea note. Pînă cînd doamna director a luat atitudine şi i-a contactat familia. Doamna Oprea are doar o fiică, una care-o lasă pe drumuri, căreia nu-i pasă de ea şi, după cum s-a văzut, n-a dus-o nici la medic. Sînt sigură că, dacă ar fi urmat un tratament, doamna Oprea ar putea fi azi normală. Într-un final, au reuşit s-o ţină departe de şcoală, ne spune dirigul.
Cer o batistă de hîrtie de la Ştefana. Îmi suflu nasul puternic, ca o trompetă. Andy se distrează în spatele meu. Eu nu găsesc că e nostim deloc ce ne-a spus dirigul. Dar trecem cu toţii repede peste acest moment şi continuăm cu poveştile noastre lumeşti: cine s-a căsătorit, cine-a divorţat, cine are copii, cine-a plecat din ţară...
Se face timpul să mergem la masă. Domnul Szász, de geografie, doamna Irimie, de engleză şi doamna Tătaru, de franceză, ne însoţesc, împreună cu dirigul. Ajungem la pensiunea Ana, unde am rezervat o masă mare pentru toţi. Ne aşezăm, ne ridicăm, ne mişcăm, ne grupăm şi ne regrupăm. Eu ajung lîngă dirigu', povestesc cu el despre orele de literatură universală pe care ni le ţinea şi de cît de impresionată am fost cum ne-a citit el din Dante în original: Nel mezzo del cammin di nostra vita şi Lasciate ogni speranza, voi ch'entrate.
Mă tot gîndesc la Eszter şi la doamna Oprea. Şi, pe cînd mă gîndesc eu mai intens şi mă întristez mai tare, apare... doamna Oprea. Într-o rochie galben-pal, murdară şi pătată, rujată complet aiurea, cu un roz obscen, şi cu o tonă de fard verde pe pleoape. Noi şi profesorii înlemnim. Cine-o fi chemat-o pe asta aici, pare să se-ntrebe toată lumea. Misterul nu se elucidează: o fi vrut cineva să ne facă o farsă? O fi auzit doamna Oprea de întîlnirea noastră de zece ani de la cineva? Dar de la cine?
În fine, trebuie să ne împăcăm cu situaţia. Chelnerul mai aduce un tacîm şi doamna Oprea începe să-l înghesuie pe dirigu', de lîngă care eu m-am ridicat abia de cinci minute. Andy îmi face semne să merg lîngă el. Nimeresc între el şi Ştefana. E perfect, îmi place să povestesc cu amîndoi.
Ne aduc mîncarea. Doamna Oprea stă în continuare lîngă dirigu', care s-a resemnat. Întîi, îşi varsă puţin lichior de cafea pe rochie. Aş putea să jur că a făcut-o intenţionat. Apoi începe să mănînce, sau mai degrabă să se umple cu mîncare - şi pe dinăuntru, şi pe dinafară. E cumplit ce face, îmi spun, neputîndu-mi lua ochii de la ea. Mănîncă salata cu mîna, puiul îl taie în bucăţi prea mari, se umple pe faţă cu sos de avocado, îşi curăţă mîinile în paharul cu apă minerală al dirigului.
Îmi vine să mă duc la ea şi s-o urc într-un taxi spre casă, dar Andy ajunge înaintea mea. Dirigul e oripilat, s-a ridicat şi el de la masă şi s-a aşezat în dreapta Laviniei. Andy o ia pe doamna Oprea de braţ. Ea nu vrea să se ridice. El îi şopteşte ceva la ureche, ea protestează. După cîteva minute de parlamentări, cei doi ies împreună. Andy se întoarce cam în patruzeci de minute: "Am dus-o acasă. A preluat-o fiică-sa. O nesimţită. Nici măcar nu şi-a cerut scuze."
Ne continuăm, tulburaţi, petrecerea. Acuma atît ar mai lipsi, să apară şi Eszter.
*
A trecut cam un an de-atunci, timp în care n-am mai auzit nimic de doamna Oprea. Dar ieri, pe cînd mă duceam în oraş, mi-a atras atenţia o figură care-mi părea cunoscută. Era o femeie între două vîrste, cu părul proaspăt vopsit şi frumos pieptănat, îmbrăcată cu o fustă neagră şi o bluză albă - doamna Oprea, cu un look perfect normal.
La nici două ore după ce-am văzut-o, pe cînd mă duceam la brutăria Eldi după pîine, ca un făcut, mă sună Andy cel-întotdeauna-informat. I-am zis că uite, am văzut-o pe profa de chimie în oraş şi era ok, ce zici de asta, ai vreo explicaţie? Şi-mi spune că fiică-sa s-a măritat cu nu ştiu ce psihiatru care a rezolvat-o pe doamna Oprea. I-a dat pastile şi acum e bine.
La întîlnirea noastră de zece ani de la terminarea liceului, doamna Oprea a venit neinvitată. Oare o s-o invite cineva la întîlnirea de douăzeci de ani? Chiar dacă acum e normală şi cu toate-acasă, mă îndoiesc că-şi va mai aminti cineva de o biată profesoară de chimie care odată a avut probleme.
Andy zice că el o să vorbească cu restul clasei, s-o invităm.
Eu sînt sceptică.
Dau să intru în brutărie. Pe frontispiciu se împerechează doi porumbei. Oare ce mai face Eszter?