Soarele arde, pielea iradiază lumină, stîncile de pe fundul mării deschid noi drumuri ale percepţiei. Mă pregătesc de lună plină. Tuburile colorate de pe hîrtia care se cere explicată îmi umplu timpul care se scurge în aşteptarea unei ceremonii sacre. La umbra cortului şi în sunetul buteliei care arde calm întru purificarea apei de rîu, mă găsesc într-o stare de linişte şi încredere. Pentru prima oară voi experimenta sursa unei culturi mistice, cultura Tiwanaku, prin însăşi esenţa ei: cactusul San Pedro. De la frunzele de coca, la apa de cactus. De la raţiune la viziune. Iată cum stau lucrurile cînd deschizi altfel "the doors of perception".
În cultura Tiwanaku, cea mai avansată cultură pre-colombiană sau pre-inca din punct de vedere al descoperirilor astronomice, cactusul San Pedro era divinizat ca o zeitate. Am aflat mai tîrziu de ce. Pentru că extractul lichid din acest cactus conţine mescalină. Şi nu numai. Se spune că acest cactus deţine cheile către porţile raiului. De aici şi denumirea de San Pedro. Nici conchistadorii, nici trecerea timpului, nici legea, nu au reuşit să îi dezveţe pe inhabitanţii andini de această venerare a plantelor care îţi deschid calea către alte lumi. Şi pentru că Bolivia, cea mistică, nu poate fi înţeleasă fără o incursiune psihedelică, ne-am trezit în canionul Palca de lîngă La Paz, în aşteptarea lunii pline care avea să răsară deasupra muntelui sfînt, Illimani.
Timpul
Timpul se dilatase în aşteptare. Minutele se contopeau cu liniile desenelor mele colorate, în aşteptarea revelării unei coerenţe care mai apoi mi-a fost descifrată de şamanul care venea doar a doua zi. Aşa că prima zi la cort, în canionul suprarealist care ne înconjura, a fost marcată de poziţia soarelui pe cer, o urcare pe deal pentru a ne confunda cu vîrful Illimani şi cu fazele lunii, pîine cu brînză şi legume cum parcă nu am mai mîncat în viaţa mea. Totul părea să aibă un gust special şi încă nu băusem nimic neobişnuit. Seara aducea frigul şi vorbele companionului nostru care ba cînta, ba vorbea singur. Dar părea să ştie mai multe decît spunea. Simţeam că mă pregăteşte pentru ceva serios. Mai serios decît aş fi vrut să îmi imaginez cînd am decis că vreau să trăiesc şi această promisă "interstellar drive".
Şi a răsărit şi soarele din ziua cu pricina. Cobor la rîu şi mă simt teribil de în contact cu fiecare spin, piatră, fir de apă. Mă bucur de linişte, de fiecare îmbucătură. Cezar ne sfătuieşte să ne plimbăm puţin prin canion, pînă va apărea şi şamanul nostru de San Pedro. Îi ascult sfatul, deşi starea de spirit se alterase din cauza interacţiunii cu realitatea. Călcam printre structuri ireale, ca printr-un oraş părăsit, în care singurele formaţiuni rămase erau nişte zgîrie-nori din nisip şi maşini pierdute pe un drum nisipos. Avem puţin ghinion cu maşinile pentru că drumul folosit în mod normal era pe sus, nu pe unde umblam noi. Dar şi maşinile astea aveau un rol în a mă ţine conectată la lumea asta care nu e numai flori, gheţari şi arome.
Şi vine şi după-masa. Şi apare şi şamanul. Prima impresie e una ironizantă (drept că nici starea mea de spirit nu era cea ideală): cu şapcă de hip-hoper şi cu pierce în sprînceană şi în ureche, şamanul nostru îmi pare mai degrabă un fost punker racolat la şamanism decît orice mi-aş fi imaginat. Dar am lăsat prejudecăţile la o parte şi am încercat să mă analizez. Aveam să mă încred în aceşti oameni ai locului. În plus, păreau cei mai buni prieteni.
Spaţiul
Şi soarele începea să apună. Ceremonia era pregătită în detaliu. Şamanul cu ochi de vultur (aveam să descopăr mai apoi că acest "curador" sau "vindecător" avea acea privire hipnotizatoare a unui om care călătorise între alte lumi şi înapoi) se lepădase de veşmintele realităţii cotidiene şi îşi începuse pregătirea vestimentară pentru rolul pe care şi-l lua deocamdată în serios. Aşa că sîntem invitaţi să ne aliniem în jurul crucii andine făcute ritualic din pietre, cu obiecte de sacrificiu în mijloc. Sîntem puşi să repetăm incantaţii sacre, printre care formula magică de deschidere a celor nevăzute. Aduc ca ofrandă un desen făcut cu zece minute înainte. Desenul simboliza o pasăre care ia foc. Şi aveau să ardă culorile odată cu obiectele de ofrandă: vată de zahăr ars şi frunze de coca făcute ca un cuib. Avea să ardă pasărea mea odată cu cuibul ei. Totul simboliza ceva. Intram într-o lume sacră. O altă formă de meditaţie.
După ofrandă, momente de reculegere pentru lumea de dincolo şi incantaţii, ni se aduce poţiunea magică într-un pahar de bronz. Bem pe rînd. Cei mai experimentaţi în experienţe psihedelice, primesc două pahare. Eu mă chinui să beau unul. Pentru că, vorba ce îmi venise imediat după ingerare: "no es como jugo de naranja". Gustul amărui şi culoarea verzuie a poţiunii mă făcea mental să vomit. Dar m-am străduit să îmi îndeplinesc misiunea pînă la capăt. Imediat după ritual, şamanul îşi face bocceluţa cu apă şi fluiere, şi ne începem urcarea către "mirador", locul suspendat de unde puteam vedea mai aproape luna plină şi muntele sacru. Urcarea e neobişnuit de dură. Nu urmăm nici o potecă şi mă întreb dacă chiar mă pot încrede în aceste personaje. Şi ajungem după jumătate de oră pe vîrf. Fiecare ocupă un loc în loja naturală şi începe aşteptarea efectului. Personal, experimentez la început o senzaţie de acalmie. Simt o anumită sensibilitate la lumină. Luna mi se pare teribil de puternică. În forma ei perfectă, la un moment dat începe să pulseze. Percepţia distanţei începe să se deformeze. Mi se pare că luna se apropie de mine şi mă atrage ca un magnet. Îmi retrag privirea. Începem să glumim. Nimic nu mai e luat în serios. Fiecare idee devine o glumă bună. Şamanul începe să cînte la fluier pentru alungarea spiritelor rele. Nu degeaba se spune că astfel de "curadori" sînt practicanţi ai magiei albe, în contrast cu magia neagră, foarte răspîndită se pare în Bolivia. Doar că sunetul mi se pare un strigăt prea puternic. Nu pot să spun că îmi place cîntecul şamanului. La început nu zic nimic. Mai apoi aflu că nu sînt singura care preferă liniştea. Aşa că rîdem. Nimeni nu se supără. La un moment dat decidem că e momentul să ne retragem de pe vîrf. Cei doi mi se par din ce în ce mai comici. Am impresia că totul este o farsă şi începem să glumim pe seama şamanului şi a întregii ceremonii. De fapt, orice devenise motiv de glumă. Nu ştiam că efectul cactusului avea să se releve în toată splendoarea lui abia după o oră. Şi încetul cu încetul, coborînd muntele, mă simt tot mai uşoară şi încep să alerg în splendoarea care mi se pare cîmpul suspendat de deasupra locului ritualic.
Jocul
Ajunşi la locul de campare, îmi caut poi-urile şi încep să le aduc la viaţă rotindu-le pe deasupra capului. De obicei după cinci minute încep să obosesc, mai ales la altitudine. În momentul acela însă puteam învîrti panglicile colorate minute în şir, fără să simt că am muşchi. Îmi exprim bucuria şi plăcerea. Cei din jur par şi ei hipnotizaţi. Cu toate astea, încep să caute lemne pentru că e clar, nici unul dintre noi nu simţim deocamdată frigul, nici pulsaţia inimii. Dar ele există şi doar mintea noastră perturbată nu le percepe. Din acel moment, timpul a început să-şi piardă din coerenţă. Nu mai ştiam dacă trecuse o oră sau un minut. Totul părea ca o casetă filmată dată cînd cu încetinitorul, cînd pe fast forward. Deveneam creativă. Îmi ieşeau slogane şi vorbe de duh ca niciodată. Intrasem în punctul culminant al "filmului". Muntele devenea sclipitor şi luminiţe albe începuseră să se mişte pe suprafaţa gheţarului. Credeam să sînt alpinişti care îşi încep ascensiunea dar ştiam că nu e decît o iluzie optică. Totuşi, mi se părea că au să-mi dea lacrimile, atît devenisem de sensibilă la imaginea muntelui sacru. Şamanul îmi spunea că muntele a început să îmi vorbească şi că luminile sînt călugări budişti.
Sacrul
Ce mi se părea senzaţional în percepţia şamanului era sincretismul dintre religii. La el totul coexista: natura cu creştinismul, budismul cu religia musulmană. Totul era adevărat. Totul era sacru. Totuşi, rolul lui era de protecţie împotriva spiritelor negative. Deşi în cultura Tiwanaku nu exista rău. Mă liniştea prezenţa lui, mai ales că după apogeul halucinant, în care frumuseţea muntelui mi se părea copleşitoare, am început să simt frigul şi un gen de tensiune musculară. Deşi nu aveam nici o noţiune a timpului, întrebam cît avea să mai dureze călătoria psihedelică. Mi se spunea: mai este, mai este. Şi în jurul focului, simţeam că purific temeri, fobii, angoase, trăiri negative. Înţelegeam de ce nativii foloseau acest extract de cactus pentru a vindeca boli incurabile. Totul era mental şi deşi eram mereu angrenată în discuţiile de la gura focului, mă simţeam foarte introspectă. Ca şi cum ar fi vorbit gîndul în locul meu. Imaginea lunii care ieşea din norii care se deschideau ca nişte porţi, muntele care era cînd mai puternic şi mai impozant, cînd mai mic şi mai docil, stîncile care ne înconjurau, ibricul care fierbea o apă cu nisip, temperatura corpului care se liniştea la privirea focului, totul părea un vis în care te poţi exprima liber. Eram una cu gîndul şi gîndul era una cu mine. Iluzii optice erau desenele pe care le făcusem cu o zi înainte şi ce era superb era că puteam plonja în ele. Eram textura culorii şi parcă aveam fizic senzaţia formei desenate. Distracţia nu se terminase însă pentru că încă aveam motive de rîs şi oricît intram şi ieşeam din raţiune, oricît purtam discuţii intense cu şamanul, totul putea fi "luat la mişto". Doar că, ca niciodată, nici o glumă nu mi se părea deplasată. Totul mi se părea frumos şi inocent. Aveam iluzia regresiunii inocenţei copilăriei şi îmi permiteam să fiu total eu însămi. Deşi singurul reper era luna care devenise un fascicol de lumină chiar deasupra capetelor noastre, ştiam că totul avea să se dizolve în curînd. La ora două dimineaţa ne hotărîm să intrăm în corturi, după 8 ore de stat afară, într-un frig pe care nu-l percepeam. Şi deşi ar fi trebuit să pic lată, am rămas în viziuni colorate, de figuri geometrice mişcătoare de o frumuseţe rară. Mă bucuram de iluziile optice care îmi păreau în mod straniu personificări ale fobiilor. Totul era abstract. În toată călătoria vizuală nu am observat o figură umană. Eram o geometrie. Eram o formulă fibonacciană. Şi în frigul cortului, am continuat pînă dimineaţa, cînd căldura energiei solare m-a scos din cort, ca nouă.
Finalul
Dimineaţa era calmă şi noi eram împăcaţi şi liniştiţi. Zîmbeam cu toţii, deşi avusesem şi momente de anxietate, dureri stomacale şi alte efecte nu tocmai plăcute în noaptea precedentă. Dar cum totul reprezenta o experienţă nouă, niciunul nu ne lăsasem purtaţi de frică. Mă simţeam mai înţelegătoare cu tot ce mi se întîmpla. În plus, îmi era o foame de lup. Şi pentru că băieţii mîncaseră în mod paradoxal toată brînza, deşi eu nu-mi puteam imagina să pun gura pe mîncare după băutura cea amăruie, ultima porţie de "cioclo con cheso" am hăpăit-o cu maximă plăcere. Deşi nu dormisem deloc, nu mă durea capul, soarele era blajin, iar colegului i se vindecase ochiul infectat. Părea miraculos, dar totul fusese un vis frumos. Călătoria psihedelică se încheia în cîmpul suspendat între realitate şi halucinaţie.
Cercul
Ne întorceam din nou la baza din La Paz. Deşi mi se păruse halucinant de intens, ştiam: "nunca mas". Ştiam că nu aveam să mai repet experienţa niciodată. Era unică şi era sacră. Şi gata cu lumile paralele. Pentru că pic de somn chiar în aceste clipe. Pentru mai multe detalii, citiţi cartea lui Huxley The Doors of perception. Eu atît am avut de spus. Şi, evident: "nu încercaţi asta acasă."!