Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mamaie, matale ştii că pământul e rotund?


Iulia Vilău

07.08.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cel mai puternic am simţit că nu mai e când curăţam ultima ceapă. Ultima pusă şi culeasă cu mâna ei, în grădină. M-am uitat în cămară: mai aveam nişte mălai, bulion şi grâu; îmi dăruia cu drag tot ce avea prin gospodărie. Mai eram legate fizic pentru încă o vreme.

Mamaie, matale ştii că pământul e rotund? Aşa o întrebam din când în când pe bunica mea, tot mai puţin pe măsură ce o vedeam mai rar. Nu prea mă credea, doar ultima dată a zis, resemnată, o fi, maică, dacă zâceţ' voi. Mă întrebam cum îşi reprezintă ea lumea. Nu ştia să scrie şi să citească. Nu ştia în ce an suntem, îşi amintea doar aproximativ ce vârstă are, dar ştia că s-a născut în '35, de Rusalii. Şi, mai ales, ştia câţi au trecut de când era văduvă, n-a mai apucat să se împlinească patruzeci. Şi câte luni erau de când îşi îngropase fiul, n-a mai numărat decât patru. Îmi plăcea să o văd mirându-se. Îi povesteam pe înţelesul ei, universul meu de acum se apleca spre lumea ei, care fusese cândva parţial şi a mea. Vorbeam în felul ei, ca să mă simtă mai aproape. Păi şi e mulţi oameni în avionu'-ăla? Mulţi, mamaie, vreo două sute. Şi e foarte mare, ca d-aici până la baltă.

Ce-şi pot spune doi oameni foarte diferiţi? Un om care nu iese din satul lui şi unul care trebuie să-şi reorganizeze structura interioară de fiecare dată când se întoarce la sat, fie şi numai cu gândul? Ce te poate lega de cineva atunci când nu există "comunicare"? Lipsurile, bucuriile, realizările comune? Cel mai mult ne-au apropiat, cred, aventurile agricole. Când plecam cu noaptea-n cap la câmp, doar noi două. Când am rămas cu căruţa în pană şi a trebuit să ne întoarcem cu ea goală, cu o roată pe jantă, am revenit să luăm porumbul a doua zi la trei dimineaţa, cu o căruţă împrumutată. Când s-a rupt un par care susţinea grămada de coceni de pe căruţă şi a trebuit să descărcăm tot, când s-a rupt hamul măgarului ce trăgea la căruţa plină cu struguri şi l-am legat cu ce s-a nimerit. Când mi-a încredinţat prima dată transportarea recoltei. Drumul ăla de câţiva kilometri buni pe lângă măgarii înhămaţi, văile abrupte, coborâte cu bine - greu nu poate fi prea greu. De la ea am învăţat că se poate mai mult şi mai bine şi, mai ales, că se poate acum, nu lăsăm pe mâine..., zicea mereu. Şi nu lăsa.

Ne-a apropiat, desigur, faptul că-şi împărţea camera şi patul cu mine şi cu sora mea. Iarna. O vreme cu saltea de paie, pe care se aşeza bine măsuţa cu trei picioare, iar pe măsuţă, tigaia aburindă şi mămăliga. Dormea pe margine, ca să avem noi loc. Spre dimineaţă, când se făcea foarte frig, mai punea o pătură pe noi, apoi ieşea la treburi. Nimic nu mai era la fel când am dormit ultima dată la ea. Mie îmi era mult mai bine, ei îi era tot mai rău. Cei care formaserăm o familie eram acum împărţiţi în cinci locuri - patru pe lumea asta, în patru ţări, şi unul pe cealaltă.

Primeam micul dejun la pat înainte să ştiu măcar că există aşa ceva. Mulgea caprele devreme, apoi lăsa toate treburile şi îl fierbea, pentru că eu şi sora mea ne scandam foamea din casă. Uneori pe vatră, dacă butelia era consumată sau pur şi simplu ca să facă economie, apoi ne aducea să mâncăm, în cameră, unde noi eram încă în plapumă. Lapte dumicat. În castron de metal sau în strachină. Mamaie, ne faci cococi? Asta era când făcea pâine, iar nouă ne era prea foame ca să mai aşteptăm. Lua o bucată de cocă nedospită şi o cocea pe vatră, la focul care încingea ţestul. Îl mâncam cald, cu brânză.

Ne-a legat, fără îndoială, dorul de bunicul - eu nu-l cunoscusem deloc, ea, prea puţin -, deşi nu vorbeam despre asta, doar îmi povestea iar şi iar cum a murit - 23 august, tractoru', la pod la Vad, pă drum la spital, trei copii, Ionel dă zece luni, dădică-ta în burtă - şi ce om bun fusese. Era, pentru amândouă, posibilitatea pierdută a armoniei în familie. Altfel, pe bunicul îl ştiam din fotografiile lipite cu cocă pe coală violet, în ramele de tablouri de pe pereţi.

Ne îmbăia în albia de lemn, ne pigulea de păduchi, ne spunea să nu stăm prea mult pe gheaţă, la baltă, ne lăsa indicaţii să punem brânza în sădilă, ce şi cum să dăm de mâncare la animale. În fiecare zi, înainte să plece la muncă la asociaţie, care pentru ea încă se numea colectiv.

Destul de târziu am înţeles ce-mi plăcea cel mai mult la bunica, de ce mi se părea bună. Nu avea acea întunecime a sufletului pe care o au cei mai mulţi oameni care locuiesc la ţară. Avea foarte puţin din invidia, din agresivitatea defensivă şi din îndârjirea pe care ţi-o dau proximitatea permanentă a celorlalţi, desfăşurarea vieţii tale sub privirile tuturor şi, deci, evaluarea continuă de către colectivitate. Avea, în schimb, o atitudine umilă, faptul că nu "ştia carte" o închidea imperceptibil într-o lume a ei.

Când s-a stins bunica, am înţeles că nu eşti cu adevărat matur până nu începi să-ţi duci morţii la groapă. Am înţeles că un om nu e doar un om, poate fi un punct într-o reţea, un reper, o instituţie. Suportul pe care se sprijină o parte din tine. Plângându-ne bunicii ne plângem îndepărtarea definitivă de copilărie. Ruperea legăturilor, destrămarea. Şi, poate, pierderea acelui loc căruia mult timp i-ai spus acasă, deşi locul e încă acolo, pustiu. Căci amintirile devin dureroase când nu mai ai ocazii să le rememorezi.

Cei rămaşi în urmă fac ce fac toţi urmaşii, îşi revendică dragostea ei, spunând că ar fi avut dreptul să primească mai mult din asta sau din cealaltă, îşi laudă şi îşi cântăresc retrospectiv afecţiunea. Sper să nu ştie. Să n-o doară. Să zâmbească şi să ne compătimească. Să nu creadă că dragostea mea se măsoară în lacrimi, în lumânări aprinse la mormânt şi în covrigi daţi de pomană.

Îmi doresc ca acolo unde e acum să fie altfel, să nu mai aibă temeri şi slăbiciuni, să aibă linişte şi detaşare. Să ştie să scrie şi să citească, să ştie cum e un avion, dar să nu-i pese în ce an suntem, să nu mai existe timp. Să nu mai existe bariere între ea şi aceia, puţini, cu care aici nu s-a înţeles. Să ierte. Să înţeleagă că pământul e rotund, să înţeleagă mai multe decât înţeleg eu, decât i-aş fi putut explica.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer