Fructul pasiunii

Karel Glastra Van Loon, unul dintre cei mai populari scriitori olandezi, s-a născut în 1962 la Amsterdam. A fost artist de cabaret, membru al unei grupări politice antimonarhiste, susţinător al Partidului Socialist din Olanda, dar, înainte de toate, jurnalist şi scriitor angajat.

Debutează în 1994 cu o carte despre Remi Poppe, cunoscut activist olandez al mediului înconjurător: De Poppe-methode (Metoda lui Poppe). Scrie, în colaborare cu ziarista Karin Kuiper, Herman. De biografie van een genetisch gemanipuleerde stier (Herman. Biografia unui taur manipulat genetic), apărută în 1995. În 2000 publică volumul de interviuri De laatste oorlog. Gesprekken over de nieuwe wereldorde (Ultimul război. Convorbiri despre noua ordine mondială), în colaborare cu Jan Marijnissen. Din 1991, realizează documentare de televiziune şi este redactor la diverse emisiuni TV.

În 1997, face primul pas spre literatură, cu volumul de proză scurtă Vannacht is de wereld gek geworden (Azi-noapte a-nnebunit lumea), nominalizat la ECI-prijs voor Schrijvers van Nu; în 1998, primeşte Rabobank Lenteprijs voor Literatuur pentru una dintre povestirile cuprinse în acest volum. Romanul Fructul pasiunii (De Passievrucht, 1999), un succes fulminant în Olanda, devine totodată cea mai tradusă carte olandeză din toate timpurile. Pentru acest roman, i se acordă, în 1999, prestigiosul Generale Bank Literatuurprijs. Fructul pasiunii a fost ecranizat în 2003 de regizorul olandez Maarten Treurniet.

Urmează romanele Lisa's adem (Respiraţia Lisei, 2001) şi De onzichtbaren (Invizibilii, 2003), inspirat autorului de cele trei luni petrecute într-o tabără de refugiaţi de la graniţa Birmaniei cu Thailanda.

Moare în 2005, la patruzeci şi doi de ani, în urma unei tumori cerebrale. Postum, îi apare volumul de proză scurtă Ongeneeslijk optimistisch (Optimistul incurabil, 2005).


Armin Minderhout e tatăl unui băiat de treisprezece ani. Monika, iubirea vieţii lui, a murit cu zece ani în urmă, iar el trăieşte acum cu Ellen, cea mai bună prietenă a Monikăi. Cei doi ar vrea să aibă un copil împreună şi, fiindcă nu reuşesc, se supun unui test de fertilitate, din care rezultă că Armin suferă dintotdeauna de o boală rară congenitală, care-l împiedică să procreeze. Această descoperire îi dă viaţa peste cap: cine e tatăl adevărat al copilului pe care Armin îl considerase fiul lui? E numai una din multele întrebări ce redeschid în el rănile trecutului şi aruncă o umbră de îndoială asupra poveştii de iubire pe care a trăit-o cu Monika.

Armin porneşte în căutarea tatălui biologic al copilului său - "făptaşul" -, iar revelaţia din final va fi pe cât de neaşteptată, pe atât de teribilă. Dacă prima parte a romanului e o superbă şi dureroasă evocare a iubirii pierdute, descoperirea şocantă a protagonistului transformă Fructul pasiunii într-un thriller psihologic ameţitor şi totodată într-o meditaţie despre sensurile profunde al paternităţii. Publicat în 35 de ţări, Fructul pasiunii este cea mai tradusă carte olandeză din toate timpurile.

Bestsellerul internaţional Fructul pasiunii, primul roman al lui Karel Glastra van Loon, a apărut în 1999 în Olanda şi a fost publicat, ulterior, în 35 de ţări, devenind cea mai tradusă carte olandeză din toate timpurile.

"Un whodunit al inimii - captivant, emoţionant şi neobişnuit." (Michel Faber)

"Pe acest remarcabil romancier olandez nu trebuie doar să-l urmărim cu atenţie. Glastra van Loon e cineva de la care avem de învăţat." (The Times)

"Un roman incitant, tulburător, scris cu enorm talent. Scriitorul mânuieşte firele naraţiunii cu o măiestrie fără egal." (De Volkskrant)

"Fructul pasiunii e o mică bijuterie: captivant de la un capăt la altul, tensionat şi plin de spirit." (Elsevier)

"Un autor care vede şi simte cu acuitate." (Frankfurter Rundschau)


Merge pe celălalt trotuar. Faţa şi mâinile ei, albe ca zăpada, părul ei roşu, ca un avertisment.
- Fii atent! strigă ea.

Îi urmăresc privirea şi văd, pe partea mea, un copil care aşteaptă pe marginea trotuarului. Vrea să traverseze, dar trec prea multe maşini. Mă duc spre el, e o fetiţă de vreo şase ani, cu păr blond, scurt şi ochi albaştri, ce seamănă cu prima zi frumoasă din martie.
- Vino, îi spun şi o iau de mână.

Nu dă semne de frică şi nici de uimire. Îmi zâmbeşte. Traversăm strada împreună.
- Mulţumesc, îmi spune ea după ce îi aduc copilul.
- Mulţumesc, spune copilul.
- N-ai de ce.

În timp ce merg acasă pe jos, continui să mă gândesc la ea. Ochi verzi. Sau gri... Nici nu mai ştiu. Avea o voce frumoasă. Sigură pe ea, dar şi prietenoasă. Blândă, dar nu o blândeţe de fată.

Trec două săptămâni, timp în care amintirea ei păleşte. Apoi, brusc, iat-o din nou! Urcă în tramvai la staţia Leidseplein. Pielea albă, părul roşcat. Vine lângă mine. Ochi verzi. Nu, mai degrabă gri-verzui.
- Ce mai face fetiţa blondă? întreb eu. Acum e mai atentă când traversează?

Mă priveşte mirată. Apoi izbucneşte în râs.
- Vrei să spui vecina mea? De dragul unei fetiţe ca ea, aş interzice toate maşinile din oraş!

Râde şi tramvaiul se clatină, dar primul lucru n-are de-a face decât în mintea mea cu al doilea.
- E ciudat că m-ai recunoscut, spune ea.
- Din prima, răspund eu.
- Părul meu.
- Ochii tăi.
- Normal.

Iarăşi râde. Are dinţi frumoşi, regulaţi.
- Unde mergi?
- La cumpărături, la De Bijenkorf.
- Pot să vin cu tine?

O spun fără să-mi dau seama, ceea ce mă uimeşte, probabil, mai mult decât pe ea.
- Parc-ai fi mica mea vecină, zice ea.

Tramvaiul începe din nou să se clatine şi să se zdruncine. La curba de pe Spui, aproape că-şi pierde echilibrul. Se agaţă cu o mână de geaca mea şi revine la poziţia iniţială.
- Putem să bem o cafea la ultimul etaj, spun eu. Cu o tartă de mere.
- OK, spune ea cu un suspin teatral.

În piaţa Dam, se sprijină de mine în mers.
- Mi-e frică de porumbei.

N-am mai auzit niciodată ceva atât de caraghios. Dar nu i-o spun.
- Cum te cheamă, de fapt?
- Monika.
- Pe mine Armin.
- Ar-min, repetă ea, ca şi cum ar vrea să-ncerce gustul silabelor pe limbă. Armin. Ciudat.


În restaurantul de la De Bijenkorf bem cafea şi mâncăm tartă de mere cu frişcă. Îmi povesteşte despre mica ei vecină: ies deseori împreună în oraş, se plimbă în parc, merg la muzeu (dacă plouă) sau la Grădina Zoologică.
- Care sunt animalele ei preferate? întreb eu.
- Elefanţii.
- I-ai spus că elefanţii plâng?
- Nu. Elefanţii plâng?
- Da. În anii '50 a existat un elefant de circ, Sadie, care nu-şi învăţa suficient de repede numerele. Dresorul a pedepsit-o pe Sadie pentru prostia ei, lovind-o cu un baston în cap. Spre marea lui mirare, Sadie a început să plângă de mama focului. De-atunci n-a mai lovit-o niciodată. Şi ea şi-a-nvăţat cuminte toate numerele.
- Şi dacă fetiţa ar fi avut alt animal preferat? întreabă ea. Ai fi ştiut şi despre el o poveste?
- Sigur că da. Care e animalul tău preferat?

Se gândeşte puţin. Apoi spune, cu zâmbetul ei batjocoritor care m-a cucerit pe de-a-ntregul:
- Peştişorul auriu.
- Peştişorul auriu?!
- Da.

Şuier printre dinţi şi râd.
- Într-o soluţie de alcool cu o concentraţie de 3,1 la sută, un peştişor auriu îşi pierde, într-un interval de şase până la opt minute, capacitatea de a înota pe verticală.
- Minţi! Ai inventat-o pe loc.
- Nici vorbă. Peştişorii aurii sunt folosiţi de mulţi ani în experienţe prin care se studiază efectele alcoolului asupra capacităţii de învăţare. Dacă un peştişor auriu învaţă un truc într-o soluţie de apă uşor alcoolizată, îl va uita după ce e mutat într-un vas cu apă obişnuită, dar e capabil să-l repete dacă e îmbătat din nou. Experienţa asta a fost repetată mai târziu la oameni. Şi a funcţionat la fel.

Continuă să mă privească neîncrezătoare.
- Şi ce trucuri a învăţat peştişorul?
- De exemplu, a fost învăţat să înoate printr-un labirint nu foarte complicat. Ştiu că nu mă crezi, dar e adevărat.
- Ai fi un bun tată, spune ea.

(N-am uitat niciodată chestia asta. Abia împlinisem douăzeci de ani şi până atunci nu mă gândisem nici o clipă la mine ca la un potenţial tată; faptul de a fi tată îl privea exclusiv pe tata, în nici un caz pe mine. Cuvintele ei mi s-au părut uluitoare, excitante şi înduioşătoare în acelaşi timp. Şi mi-am zis: "Poate că tata are dreptate: poate că e timpul să las în pace păsările şi să mai alerg şi după fete".)

După cafea, am mers şi la raionul de modă. A probat două bluze, timp în care eu aşteptam răbdător în faţa cabinelor de probă, de parcă ne-am fi cunoscut de câţiva ani buni.
- Cum ţi se pare? m-a întrebat ea în două rânduri.

Prima bluză nu-i stătea bine - şi mi-a citit pe faţă părerea înainte să deschid gura.
- Nu-i nevoie, a spus ea. Am înţeles.

A doua îi venea de minune.
- Eşti superbă, i-am spus.
- Linguşitorule!

Şi a râs din nou.

Când am dus-o la tramvai, m-a întrebat:
- Vrei numărul meu?

Aşa a început totul. La fel de surprinzător cum s-a şi terminat.

16

În primele opt săptămâni după moartea Monikăi, am redactat două manuale groase. Unul se intitula Photosynthetic Mechanisms and the Environment (Mecanismele fotosintezei şi mediul înconjurător - engl.), iar celălalt Pancreatic Islet (Insule pancreatice - engl.). Dacă scot acum cărţile astea din dulap, nu înţeleg o iotă din ele. Capitole întregi sunt dedicate unor noţiuni complet noi pentru mine. În primele opt săptămâni, arhivarul beat din memoria mea a zăcut, probabil, în comă profundă.

Când mă duc la editură să predau ultimele corecturi la cartea despre pancreas, Dees îmi spune:
- În următoarea jumătate de an, nu mai am nimic de lucru pentru tine.
- Minţi, spun eu.
- Da, mint. Dar acum vreau să te duci acasă. Sună-mă dacă ai nevoie de mine, dar nu vreau să te mai văd aici în lunile următoare. Trebuie să faci cu totul altceva, nu să stai cu nasu-n manuscrise.

Mă duc acasă, pregătesc masa de seară, pe care o luăm în faţa televizorului, îl bag pe Bo în pat, îi citesc din Jip şi Janneke (carte de povestiri pentru copii scrisă de autoarea olandeză Annie M.G. Schmidt: 1911-1995) (care-l lasă rece) şi-i spun că ar trebui să-ncerce totuşi să adoarmă, chiar dacă nu e obosit. După care beau patru pahare de whisky, mă întind pe pat şi rămân cu privirea aţintită pe tavan, până când usturimea din ochi mă avertizează că începe să mi se usuce corneea. Atunci, clipesc de câteva ori şi o iau de la capăt.

La patru dimineaţa, aprind lumina în living. Parcul e încă învăluit în bezna nopţii, dar la răsărit mijeşte lumina unei noi zile. Prima mierlă vesteşte zorii. Mă duc în bibliotecă, închid ochii şi-mi plimb un deget pe cotoarele cărţilor. Fără să deschid ochii, iau o carte de pe un raft, mă aşez şi o deschid.

Citesc: "Nimeni nu va ascunde un obiect de mare preţ într-un lucru la fel de preţios; în schimb, mulţi oameni au ascuns saci cu bani în lucruri lipsite de orice valoare. Tot aşa şi sufletul. El e o comoară nepreţuită, care însă a nimerit într-un trup umil."

Reflectez la maxima asta până se luminează afară. Pun cartea (o culegere de texte biblice apocrife despre care nu ştiam că fusese a Monikăi) la loc în bibliotecă şi mă îmbrac. Îl trezesc pe Bo, apoi pregătesc nişte sendvişuri şi lapte cu cacao, pe care le pun într-un rucsac. Îl îmbrac pe Bo cu haine groase şi-i spun să-şi încalţe cizmele de cauciuc. Puţin mai târziu, mergem ţinându-ne de mână prin oraşul încă tăcut.
- Unde mergem? întreabă Bo.
- S-o căutăm pe mami.

Coborâm pe Ceintuurbaan până la Amstel. Rămânem puţin pe pod şi ne uităm la păsări. Un pescăruş dispare sub apă şi revine la suprafaţă cu un peşte în cioc. Bo bate din palme. Pasărea înghite peştele şi se scufundă din nou. Corpul ei e atât de aerodinamic, încât apa nu se încreţeşte aproape deloc. Nu-l mai vedem ieşind.
- Poate că are un cuib acolo jos, zice Bo, şi acum stă pe ouă.

De cealaltă parte a râului, pe Weesperzijde, o blondă şleampătă plimbă doi dobermani. Bo schimbă, prudent, partea. Aproape de podul Berlage, o luăm la stânga. Apoi aşteptăm sub podul de cale ferată până trece un tren. Bo se uită-n sus, cu capul dat pe spate.
- Poate, spune el după ce se estompează huruitul trenului, poate că mami e-n tren.

La gara Amstel cumpăr un abonament de-o zi, care ne permite să luăm orice tren. Pe peron, unde aşteptăm următorul intercity de Nijmegen, bem lapte cu cacao. Un bărbat în costum şi trenci se aşază lângă noi.
- E bun? îl întreabă el pe Bo.

Bo ridică privirea, dar nu zice nimic. Bărbatul scoate un ziar din geamantan. (Moscova tremură, anunţă un titlul de pe prima pagină. Mă bucur că Bo nu intră în vorbă cu cititorii de tabloide.) După ce trenul intră-n gară, aşteptăm până când bărbatul de lângă noi se ridică şi se îndreaptă spre cele mai apropiate uşi. Noi mergem două uşi mai încolo.
- Am văzut-o pe mami, spune Bo când trecem în viteză pe lângă staţia de metrou Holendrecht, unde peronul e plin de oameni în drum spre serviciu.

Stă la mine-n poală şi se uită concentrat pe geam.
- Cum arăta?
- Avea un palton verde. Şi umbrelă.
- Nu e genul care-şi ia umbrela când nu plouă, zic eu.
- Nu, chicoteşte Bo, nu e genul ei, hi-hi!

În gara din Utrecht, o vedem din nou pe Monika. Abia a coborât din tren şi merge pe peron în direcţia noastră. De data asta poartă o geacă de blugi şi, în loc de umbrelă, are-n mână un sac de stofă din Guatemala sau Mexic. La geacă are o insignă cu chipul lui Che Guevara. Părul roşcat îi stă ridicat în smocuri scurte. Tocmai a fost la coafor. Când trece pe lângă fereastra compartimentului nostru, închid ochii pe jumătate şi o urmăresc printre gene: în felul acesta, păstrez iluzia netulburată.
- Ce scurt are părul! zice Bo.

Aş vrea să-l întreb dacă-i place, dar nu-mi iese nici un sunet din gură.

- Ce s-a-ntâmplat cu porumbelul ăla? întreabă Bo.

Pe nisip, lângă trunchiul unui pin, se văd rămăşiţele unui porumbel gulerat. Adică penele.
- A fost mâncat de un uliu, spun eu.
- Ce-nseamnă uliu?
- E o pasăre de pradă. Seamănă cu Fulgor, acvila-de-munte, numai că e ceva mai mic.
- De ce nu-mi mai citeşti deloc din Fulgor, acvila-de-munte? întreabă Bo.

Şi îşi răspunde singur:
- Fiindcă mami crede că-s prea mic.
- Da, fiindcă Monika crede că eşti prea mic.

Pe întinderea aridă a rezervaţiei naturale Planken Wambuis, n-am văzut-o încă pe Monika. Am mâncat sendvişurile şi am băut ultima cutie de lapte cu cacao, iar Bo dă semne de oboseală.
- Vreau să vină mami înapoi, zice el.
- Mami nu mai vine niciodată înapoi. Dar nu e nici plecată cu adevărat.
- Mami a murit! spune el furios şi loveşte penele porumbelului cu piciorul lui încălţat în cizma de cauciuc.
- Da, confirm eu. Monika a murit. Dar o s-o vedem foarte des.
- Nu mai vreau s-o văd.

La asta nu ştiu ce replică să dau. Îl ridic şi-l iau în cârcă. Din felul cum i se zgâlţâie corpul plăpând, îmi dau seama că plânge. Traversez câmpul, iar când ajung la marginea pădurii, văd că a adormit. Îl depun cu grijă pe pământ, sprijinindu-l cu spatele de trunchiul unui mesteacăn. Îmi întind haina peste nişte muşchi şi smocuri de iarbă-albastră. Bo s-a trezit.
- Vino să te întinzi aici, îi spun.

Adormim unul lângă altul, la soare. Ultimul sunet pe care-l aud e ţipătul de jale al unui şopârlar.

În vis, merg pe o stradă liniştită, care parcă nu se mai termină. Mă uit pe geamurile unor case şi văd peste tot oameni stând la masă. Bărbaţi, femei şi copii. Locuinţele sunt amenajate diferit şi totuşi seamănă perfect între ele. În fiecare, un bărbat stă în capul mesei, femeia şi cei trei copii îşi schimbă locurile - dar sunt, invariabil, doi băieţi şi o fată. Oamenii diferă unul de altul cum diferă oamenii în general, dar, în mod straniu, seamănă totuşi între ei: părinţii au toţi aceeaşi vârstă, ca şi copiii de la toate mesele. Când trec eu, toţi ridică ochii din farfurie şi mă fixează cu privirea. Merg pe partea cu numere pare a străzii. Prima oară când sunt atent la numărul unei case, mă aflu la numărul 26. La 244, capătul străzii încă nu se vede. Merg din ce în ce mai repede. Abia mai îndrăznesc să mă uit înăuntru, dar în acelaşi timp nu pot să mă abţin. Mereu cele cinci feţe ridicând privirea din farfurie: un bărbat, o femeie, doi băieţei şi o fetiţă. Deodată, aud pe cineva suspinând. Mă uit în jur, dar strada e pustie. Arunc o privire în casa în faţa căreia m-am oprit. Din nou cele cinci feţe. Dar nimeni care să plângă. Suspinele se aud şi mai tare. În clipa aceea, tresar şi mă trezesc. Suspinele sunt ale lui Bo.
- Bo! Ce ai?

Stă întins pe burtă, cu faţa proptită-n pumni.
- Ce e, Bo?
- Am... am... am visat foarte urât.
- Ce-ai visat?
- Cădeam din lume.
- Cădeai din lume?
- Da. Lumea era pătrată. Şi foarte, foarte departe. Şi eu cădeam. Cădeam tot mai departe de lume.

Îl ajut să se ridice-n capul oaselor şi-l trag lângă mine. Mai suspină puţin şi îşi trage nasul de câteva ori. Îi dau batista mea.

Stăm o vreme unul lângă altul, fără să ne spunem nimic. Mă uit la şopârlar, care continuă să planeze foarte sus, deasupra câmpului. Se roteşte cu aripile nemişcate. Ori de câte ori văd un şopârlar, mă cuprinde dorinţa de-a pluti şi eu, la fel de calm, prin văzduh şi de a mă uita în jos la lume.

"Ce vis ciudat, îmi spun. Să cazi din lume..." Senzaţia apăsătoare din propriul meu vis s-a estompat.
- Mergem? îl întreb.

Nu primesc răspuns. Bo stă pe marginea gecii mele, aplecat în faţă. O mână de om sub un cer înalt, ca în tablourile lui Ruisdael1.
- Ce faci?
- Nimic.

Mă ridic să văd ce face. Cu degetele lui mici, râcâie un cocoloş de resturi alimentare vomitate de o bufniţă.
- Uite! face el.

Ţine în aer o bucăţică minusculă de os, de care sunt ataşaţi doi dinţi ascuţiţi.
- Maxilarul superior al unui şoarece, spun eu.
- E caca?
- Nu, e un cocoloş alimentar.
- Ce-nseamnă cocoloş alimentar?

Îl lămuresc.
- A fost bine-n burta bufniţei? întreabă Bo uitându-se la maxilarul de şoarece. N-a fost, nu? Trebuia să fii atent.

Disecăm mai departe cocoloşul. Mai găsim o bucăţică dintr-un craniu de şoarece, resturi de pene şi oscioare ce provin probabil de la şoareci sau păsări.
- Ce-i asta? întreabă Bo.

Ţine între degete ceva negru, de formă ovală.
- E carapacea unui coleopter.

Există şi alte cocoloaşe în jurul copacului sub care l-a găsit Bo pe acesta.
- Par să fie de la un huhurez, spun eu.

Cocoloaşele sunt lunguieţe şi au formă neregulată, cu capătul ascuţit, ca mai toate cocoloaşele eliminate de bufniţe. Mi se par prea groase ca să provină de la un ciuf-de-pădure sau de la o bufniţă urecheată.
- Poate că e chiar în copacul ăsta.

Ne uităm în sus. Bo descoperă primul pasărea. Stă lipită de tulpină, iar penajul i se deosebeşte cu greu de scoarţa copacului. Are un singur ochi deschis, cu care ne priveşte insistent.
- E treaz! şopteşte Bo.

Rămânem o vreme cu privirea aţintită în sus. Huhurezul închide ochiul la loc.
- Hi-hi-hi! chicoteşte Bo. Somn uşor!

E ora douăsprezece şi mi-e foame. Monika ar fi ştiut un loc în apropiere unde se mănâncă bine de prânz. Ştia cele mai bune adrese, oriunde în ţară - şi n-a vrut niciodată să-mi spună de unde avea asemenea cunoştinţe. Dar nici în pădure nu ne mai întâlnim cu Monika. Mergem pe o potecă înnoroiată, până când ajungem la un drum asfaltat. O ciupercă albă ne arată că mai sunt 2,1 kilometri până la Ede.