Insula din ziua de ieri
Zburam deasupra timpului şi pluteam deasupra sensurilor. Urmăream luna în sens invers şi îmi petreceam una dintre cele mai lungi nopţi din viaţă. 14 ore peste Oceanul Pacific, înconjurată de cer şi de ape, de lună şi nori. Eram în Insula din ziua de ieri a lui Umberto Eco (dar nu mă îndreptam către insulele Solomon, cum spune unchiul matematician) ci mă îndreptam înspre The Piano, pe ţărmul unui tărîm promis, cu "poi-uri", bungee jumping, tatuaje pe faţă. Cum nu mă prea pricep la numărat, înţelegeam doar că transferul în sus şi în jos pe axa timpului mă transporta "înainte" şi "înapoi". Reperul era casa. Zilele deveneau nopţi şi fusul orar se juca cu bioritmul unui organism care se obişnuise atît de tare cu schimbarea încît se întreba ce mai poate însemna "adaptarea".
Revenind la ceea ce vom defini de acum înainte drept "real", ultima zi în America de Sud îmi demonstra faptul că intrasem într-o stare de acceptare, în care nostalgiile nu aveau ce căuta încă. După aproape 5 luni în America de Sud, stăteam pe covorul aeroportului din Santiago de Chile şi nu simţeam decît somn. Nici urmă de nostalgie sau entuziasm. Un somn odihnitor mă aştepta înspre un nou continent. Şi nu orice continent. Un teritoriu visat în tot felul de ipostaze. Ştiam trei vorbe în Maori (aborigenii neo zeelandezi) şi ele mi-au fost injectate în creier încă de acum cinci ani din India. Atunci, oamenii din Oceania mi se păreau locuitori ai unei alte planete. Erau simboluri ale celei mai avansate ipostaze ale civilizaţiei pămîntene. Ei mă învăţaseră să cred în ceea ce reprezentam. Cele două cuvinte transmise în Maori erau: "kia kaha". Adică: fii puternică! Şi trebuia să-mi bag bine în cap asta.
Zborul de 14 ore peste ape
De data asta zborul de 14 ore fusese una dintre cele mai plăcute călătorii cu avionul. Aţipisem în lumina jumătăţii de lună care ne urmărea calea. Trebuia să ajung în Noua Zeelandă. Prea visasem la locul ăsta. Prea mi se părea SF. Doar că partea mai puţin romantică în "cunoaştere" este însăşi demistificarea utopiei. Întîlnirea faţă în faţă cu proiecţia imaginaţiei este de multe ori dezamăgitoare. Doar că după atîtea luni de schimbat locuri şi stări, te obişnuieşti atît de tare cu dezamăgirea sau cu exuberanţa încît echilibrul devine o stare de fapt, atins cu preţul trăirii situaţilor de criză. Cum se spune în sanscrită "suka/duka", adică nu există bine fără rău în lumea nonspirituală, în timp ce un proverb budist spune că drumul către o destinaţie necunoscută te va duce mereu acolo unde trebuie să fii. Aşa şi cu zborul LAN. Mă obişnuisem cu drumuri interminabile în busurile sud americane, trecusem prin momente crunte din cauza zgomotelor de fond din filmele cu împuşcături inutile, aşa că, ştiind că mă ţine mai nou cam orice, nu mă mai aşteptam la nimic. Îmi doream doar să ajungem. Odată! Dar, ca de obicei, bătrîna filozofie hindusă bate realitatea: cînd nu mai ai nimic de pierdut, ai cîştigat totul. Aşa că mă bucuram să "enjoy" zborul către Noua Zeelandă. Ascultam muzică de pian în imaginaţia muzicală a lui Eric Satie, vizionez un film frumos despre ieşirea din starea de "inerţie socială", aţipesc plăcut în legănatul avionului al cărui pilot decolase impecabil. Feţele oamenilor din avion erau diferite. Un cu totul alt aer plutea în aer. Ne îndreptam către un alt fel de Commonwealth, către un fel de Anglie privată de cicatricile istoriei.
Turnul de veghe orbitală
După aterizarea de la 4 dimineaţa, în ziua de vineri nu de joi cum ar fi fost "natural" să se întîmple, simţurile mi se activaseră la maximum. Nu e aproape nimeni în aeroport, atmosfera e relaxată. Chiar şi vama e calmă. Ofiţerul ne urează un sejur plăcut în Noua Zeelandă. Par primitori oamenii ăştia. Mai primitori chiar decît se scrie în ghiduri. În plus, neo zeelandezii sînt singura naţiune care nu şi-au torturat indigenii. Neo zeelandezii sînt mîndri de civilizaţia Maori. Şi poate că din asta nu scot bani, dar măcar nu au "meciuri" cu populaţia indigenă. Da, deocamdată par cea mai civilizată naţie. Ca să nu mai zic de aerul de "staţie spaţială" a oraşului care privit din Skytour sau Turnul din Cer, pare o manifestare SF a imaginaţiei unui arhitect născut undeva în viitor. Pentru că fiecare minut în Auckland a însemnat o schimbare de viziune. O schimbare la fel de imprevizibilă ca şi vremea. Dimineaţa era soare, după cîteva ore s-a pus pe plouat zdravăn, ca seara să revină iar calmul, în timp ce peste o oră vîntul bătea de parcă anunţa sfîrşitul unei ere. Eram în cealaltă parte a Pămîntului. Diferenţa de fus orar faţă de casă este de 15 ore. Mai departe de casă ca acum nu fusesem niciodată. Şi totuşi mă simţeam ca şi cum aş fi nimerit în partea prielnică a planetei. Corpul şi mintea dăduseră de un lăcaş benefic. Realitatea mea simţea aer curat de mare. Afară din aeroport, după canalul steril de pasaj cu duty free şi încă o mică încercare a vînzătorilor de a-ţi scoate banii din buzunar, am dat de aer adevărat. Aer curat de mare, cu miros de alge. Da, într-adevăr, trecusem o barieră mentală. Eram pe tărîmul ecologiştilor, în ţara naturii. Din America de Sud în Noua Zeelandă ai parte de contrast. Şi ce contrast! Dar, surpriză: majoritatea feţelor întîlnite pe străzi şi în magazine sînt fie japonezi, fie indieni. Drumul din dimineaţa întunecată duce către un loc suspendat. Vîntul bate puternic la etajul 37 şi somnul este adînc. Ceasul o luase razna şi nimeni nu se mai putea baza pe el. Era ora 6 dimineaţa dar corpul credea că era ora prînzului. La fel ca în Alice în Ţara Minunilor, toate păreau să graviteze neconform cu legile fizicii. Dimineaţa făceai baie în lumina solară, peste zece minute erai în mijlocul unei furtuni apocaliptice. Rafalele de vînt şi imaginea portului dădeau impresia de oraş la capătul lumii.
Eşti undeva la mijlocul dintre două oceane, undeva la convergenţa dintre mii de lumi. Turnul Skytower sau Turnul din Cer străjuieşte cel mai populat oraş al Noii Zeelande ca pe o staţie orbitală. Şi totul dă senzaţia de "lume nouă". Aici ritmul e lejer. Aproape de neconceput pentru cel mai reprezentativ oraş al unei ţări ca Noua Zeelandă. Dar să nu uităm că aici locuiesc 4 milioane de oameni pe tot teritoriul, dispersaţi pe un teritoriu nu cu mult mai extins decît cel al Marii Britanii. Legat de oameni, la prima vedere ai crede că eşti într-un Tokyo liniştit. Asiaticii par să fie "indigenii", nu Maorii sau "urmaşii colonizatorilor". În plus, ai sushi bars peste tot pe unde întorci privirea, în schimbul unei sume rezonabile. Oraşul ăsta de la capătul planetei pare o staţie experimentală în care turnul este simbolul unei civilizaţii stelare. De sus totul pare instabil. Turnul se mişcă cu mine şi urcînd brusc cei 380 de metri simt o ameţeală gen "vertigo". În unele porţiuni podeaua este de sticlă şi senzaţia că pluteşti deasupra masei de clădiri vechi şi zgîrie nori devine tot mai puternică. Turnul pare un trunchi imens de copac în care am fost aruncată de către o navă spaţială. Seara îşi schimbă înfăţişarea. Din gri metalizat devine albastru-neon. Iluziile optice sînt puternice. Norii trecînd deasupra privirilor uimite fac ca turnul să pară în mişcare. Fără îndoială sînt pe o staţie orbitală, cerînd o cafea într-un bar stelar. Mă simt ca în The Flinstones, în timpul epocii interplanetare. Oamenii zîmbesc la fiecare pas, copiii se caţără pe structuri naturale, lumile ştiinţei şi ale naturii coexistă. Nimic nu pare ieşit din comun. Doar că aici este vorba de un alt fel "comun". De exemplu: tatuajele de pe feţele indigenilor Maori pictaţi întru eternitate contrastează puternic cu îmbrăcămintea în stil victorian care simboliza convertirea la alte reguli ale "civilizaţiei". Spiralele de pe nări şi bărbile tatuate ale femeilor erau reprezentări ale "normalităţii". De fapt, Maori înseamnă "normal". De aceea, după cîteva zile în Auckland nu ţi se mai pare "science fiction" faptul că semaforul scoate sunete de jocuri video, că parcul în stil victorian de deasupra Queen Street pare din cu totul alt film decît zgîrie norii de toate formele şi culorile, ca să nu mai vorbim de Skytower care pare să-ţi amintească mereu că eşti "departe" de tot ce îţi semăna a "familiar". Pentru că pînă şi sala de căţărat din Auckland are un aer orbital. De exemplu, niciodată nu m-am căţărat pe structuri artificiale la lumina neonului, pe prize fosforescente. Ideile dau personalitate unui loc. Şi prin asta Auckland este un loc "original", în care coexistă personalităţile a zeci de naţii aduse pe "pămîntul nou", Aoteora. Civilizaţiile Pacificului stau cot la cot cu refugiaţii kosovari şi adepţii zîmbitori ai Hare Krishna nas în nas suporterii rugby-ului local. Legat de "nas în nas", acesta este salutul Maori: dai mîna cu partenerul şi vă atingeţi frunţile şi nasurile. Cam aşa stau treburile deocamdată în Noua Zeelandă. Oricum, după patru zile nu am văzut nimic, cum s-ar spune. Dar da...
Bine aţi venit la bordul staţiei orbitale de la capătul Pămîntului. Aceasta este ultima staţie. Vă dorim levitare plăcută. Ne vedem în amintirile din viitor. Pe curînd.
