Ceea ce devine paradoxal în ideea de călătorie timp de luni de zile, este că începi să te obişnuieşti atît de tare cu mutarea dintr-un loc într-altul, încît starea de mişcare devine starea de fapt. Începi să ai reflexul de a face patul şi de a desface patul în camionetă, de a te trambala cu toate ustensilele de bucătărie după tine doar pentru a face un ceai, de a te urca în camionetă şi de a te uita din cînd în cînd pe harta pe care se uită pilotul pe care îl invidiezi că poate conduce pe dreapta într-un trafic atît de relaxant ca cel din NZ, în timp ce carnetul tău abia a expirat acum cîteva săptămîni. Dar mereu să privim "the bright side of life". Cînd vei mai avea ocazia să-ţi laşi mintea să-ţi zburde ca acum, într-un peisaj de poveşti cu Hobbiţi şi Lord of the Rings? Poate niciodată, aşa că poate nu e atît de grav că nu ai mîna pe volan şi grija vitezei care în NZ nu are voie să depăşească 100 km/h. Şi asta poate să fi contribuit la relaxarea de pe şoselele neozeelandeze unde toată lumea pare să urmeze reguli de bun simţ în trafic, deşi de multe ori îţi vine să apeşi mai tare pedala de acceleraţie. Dar cu toate semnele care îţi spun "slow da flow", în stil hip-hop, sau "you speed, people die", parcă nu-ţi mai vine nici măcar să încerci să încalci regulile unui colţ de lume în care lucrurile par să meargă în tihnă de la sine. Kilometru după kilometru, peisajul şi radio-ul Kiwi par să-ţi fie cei mai buni companioni de drum şi parcă începi să pierzi noţiunea spaţiului şi al timpului, chiar dacă eşti doar spectator în viaţă. Chiar dacă agenţia Escape de unde am închiriat camioneta îţi spune clar că poate vei avea momente de plictis în timpul călătoriei de zile în şir prin NZ şi îţi dau de rezolvat Sudoku ca să nu îţi pierzi elasticitatea creierului, nu ţin minte să fi avut momente de panică legată de vidul momentului. La fiecare oprire aveai ceva de făcut: săpat cu lopăţica propria cloacă cu apă fierbinte pe Hot Water Beach, pe malul oceanului Pacific, explorat peşteri cu tavan luminat de viermi strălucitori, dormit pe plaja soarelui răsare, îmbăiat în ape fierbinţi pe timp de ploaie torenţială, citit în bătaia vîntului şi aşa mai departe. Realitatea pare atît de departe în timp ce călătoreşti. Şi deşi la început pare puţin stresantă însăşi ideea de a "face nimic anume", acum pare o stare de fapt, la fel ca starea de drum. Mă gîndesc cîteodată cu teamă că la întoarcerea acasă îmi va fi atît de dificil să stau într-un loc încît am să devin un individ inadaptat al societăţii, dar îmi trece repede pentru că şi cheful de a schimba mereu mediul se diminuează la un moment dat. Deşi acum simt că abia am trecut un blocaj mental odată cu trecerea în spaţiul neozeelandez. Aici mi-am regăsit starea de sine, fără teama de a călători. Cred că aici mi-am recîştigat un fel de stare de normalitate. Şi nu cu modestie spun că îmi creşte inima atunci cînd un "kiwi" cunoscut acum 5 ani în India îmi spune că mă citeşte prin traducere Google şi i se face dor de casă. Deşi acum din nou în Auckland, la oraş şi civilizaţie, după aproape două săptămîni de natură şi "wilderness", simt că mai vreau să rămîn. Ceea ce şi fac. Mi-am extins şederea cu încă o săptămînă în NZ. Nu că acesta ar fi un fapt excepţional pentru că în America de Sud am făcut acelaşi lucru. Concluzia este că ataşamentul faţă de locuri se creează repede iar aici în NZ pare mai puternic decît oriunde, şi pentru că pare varianta perfecţionată a ideii de "acasă". Apropo de ideea de "home", îţi dai seama la un moment dat că poţi fi acasă oriunde. Lumea îţi devine cartier. Pentru că atîta timp cît ştii să-ţi clădeşti mediul propice existenţei, respectînd ceea ce te înconjoară, poţi trăi oriunde. Chiar şi la capătul celălalt al lumii, în Noua Zeelandă.
