Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ziua de azi este a mea, cea de mâine a lui Dumnezeu - 10 pentru FILM la TIFF, 2017


Mirela Sandu, un interviu cu Amalia Ciolan

02.06.2017
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

(foto: Adi Bulboacă, TIFF 2017)

Mirela Sandu: Aţi fost studenta lui Ion Cojar, un pedagog prin definiţie, cum era profesorul dumneavoastră?
Amalia Ciolan: Profesorul meu, pe lângă faptul că era un mare pedagog, era şi un om extraordinar, extrem de atent la tot ce însemna actul artistic. Timp de patru ani, am fost învăţaţi să avem respect pentru scenă, pentru actul artistic, pentru pregătirea noastră şi tot ce însemnăm noi ca identităţi artistice. Ne spunea permanent că teatrul şi prelungirile lui - filmul, radio, pedagogia - reprezintă un mod de viaţă. Nu mai putem să trăim asemeni celorlalţi oameni, să fim normali. Disciplina, atenţia faţă de tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru, pregătirea fizică şi vocală, pregătirea interioară şi culturală sunt cele mai importante pentru un actor.

M.S.: Ce credeţi că ar spune maestrul Ion Cojar despre prezenţa dumneavoastră la 10 pentru TIFF?
A.C.: E puţin spus că ar fi fericit, ar fi mândru de fiecare victorie a noastră. Filmul este extrem, extrem de important în viaţa artistică a actorului, a regizorului, este arta care ajunge cel mai rapid în casele oamenilor, în universul lor. Din acest punct de vedere, este mult mai de impact decât teatrul. Sunt convinsă, absolut convinsă că s-ar fi bucurat pentru mine, pentru colegul meu de grupă Lucian Pavel şi pentru toţi cei care participă la 10 pentru TIFF. Profesorul meu era foarte atent la oamenii talentaţi, dăruiţi. Nu îi cunosc pe toţi cei care participă, dar sunt convinsă că sunt plini de calităţi pe care abia aştept să-i cunosc.

M.S.: Cât de importantă este pasiunea în meseria de actor?
A.C.: Meseria aceasta nu se poate face fără, viaţa artistică în sine presupune foarte multe momente de dezechilibru. Nu este confortabil pentru nicio fiinţă umană să-şi asume tipul de gândire al unui personaj, care de fapt nu există decât pe în hârtie, şi chiar să ajungă să fie el. Apoi, un spectacol nu semănă niciodată cu celălalt. Într-o seară este într-un fel, în altă seară în alt fel asta doar pentru că energia şi alchimia noastră interioară ne fac să fim într-un fel sau altul evident funcţionând de fiecare dată în rigoarea textului, a mişcării şi a relaţiei cu partenerul. Dacă se întâmplă un accident în scenă, nu reacţionez niciodată ca Amalia Ciolan, reacţia mea va trebui să fie conform psihologiei personajului pe care îl interpretez. Doar aşa personajul este viu. Toate aceste lucruri nu sunt uşoare, în spatele fiecărui personaj sunt foarte multe căderi, nelinişti, tristeţi, disperări. Dacă nu aş avea pasiune, nu aş putea să dedic atâta timp pregătirii instrumentului meu de lucru, corpului, vocii mele şi nu aş fi atât de preocupată să-mi îmbogăţesc mintea. Aş putea să mă joc pe calculator sau să merg în parc. Îmi vin în minte lucrurile acestea tocmai pentru că în general nu le fac. Pentru mine teatrul este un mod de viaţă pe care mi l-am asumat şi pe care îl parcurg cu disciplină.

M.S.: Cum arată o zi a Amaliei Ciolan când repetă sau are spectacol şi cum arată o zi de când nu merge la teatru?
A.C.: Zilele sunt cam la fel, fie că am spectacol, fie că n-am. Tipul de pregătire este cam acelaşi. Mă trezesc foarte de dimineaţă şi aproximativ o oră îmi fac un antrenament din exerciţiile Pinei Bausch, pe care le-am cules în timp de la facultate, de la Alexa Mezincescu şi de la Felicia Dalu. Am lucrat la un moment dat cu doamnele şi mi-am făcut un set de exerciţii, care înseamnă un antrenament pentru întreţinerea instrumentului cu care lucrez. Includ de asemenea şi exerciţiile vocale şi de dicţie. Dacă nu am repetiţie, atunci lucrez un text, indiferent ce este, ca şi când la ora zece aş avea repetiţie. Dacă nu o am, fac în aşa fel ca ea să existe. Dacă am spectacol, merg la teatru în general cu patru ore înainte. Caut să mă izolez de atmosfera de afară, de gânduri, mă uit pe text, stau liniştită, concentrată. Când am spectacolul Douăzeci de ani în Siberia, atunci izolarea este mai mare şi pregătirea începe cu două-trei zile înainte. Este un spectacol foarte greu pentru că sunt singură în scenă, iar partenerii mei sunt colegii de la lumini, de la sunet şi de la video.

M.S.: Ce este diferit la film faţă de teatru?
A.C.: Experienţa mea în ceea ce priveşte filmul nu este mare. Am să încerc să vorbesc prin prisma puţinelor mele experienţe. În anul trei, am avut un curs care se numea Arta Actorului de Film. Era coordonat de domnul Mircea Diaconu şi de domnul Florin Mihăilescu, doi mari creatori de la care am învăţat foarte mult. Ne spuneau să parcurgem acelaşi timp de rigoare ca la clasă, indiferent de rolul pe care îl aveam. Acest lucru presupunea: informare, atenţie la partener, să înţelegem foarte bine situaţia dată de regizor, iar mijloacele pe care le folosim să fie cât mai reduse. Filmul presupune mai multă fineţe decât la teatrul, mă refer la gesturi şi la expresie. Pentru asta îţi trebuie un foarte bun exerciţiu. Tentaţia este de a te arunca în situaţie, în relaţia cu partenerul şi să faci lucrurile necontrolat. Ori la film fiecare lucru trebuie făcut cu măsură, controlat. De aceea, tipul de energie este mult mai mare pentru că este acumulat, totul este conţinut, exprimat în ochi. Lucrurile acestea le-am înţeles teoretic. Din păcate, nu am lucrat foarte mult cu tipul acesta de energie. După terminarea facultăţii, m-am dus la câteva probe, dar când am văzut că nu le iau, mi-am zis că nu sunt bună pentru film şi nu are sens. În puţinele filme în care am jucat mi-a plăcut teribil acea energie acumulată. Mi se pare fantastică! Când spun asta mă emoţionez pentru că senzaţia trăită este una foarte puternică. Am auzit foarte mulţi colegi care spuneau că la teatru este frumos pentru că fiecare seară este altfel, pe când pe platou filmezi şi gata. La filmele la care am lucrat, au fost repetiţii, au fost discuţii cu regizorul, am avut suficient timp pentru pregătire. Nu am avut suferinţa lucrului făcut o singură dată. Filmarea a reprezentat finalitatea unei munci acumulate, cu un alt tip de expresie şi cu o energie foarte puternică şi conţinută. O energie care pur şi simplu te înalţă.

M.S.: Vedeţi film românesc?
A.C.: Da, văd. Din păcate, timpul nu-mi permite să mă duc la cinematograf. Dar din foştii mei studenţi, care au jucat în filme, sau colegii de teatru sunt foarte drăguţi şi-mi trimit filme. Vreau să fiu ancorată în tot ceea ce înseamnă creativitatea artistică şi pentru că este vorba de colegii mei, este foarte important să ştiu ce face celălalt, să le văd premierele, să urmăresc ce fac regizorii tineri, cei de vârsta mea şi cei mai în vârstă. Vreau să înţeleg care este mersul artistic al vremurilor în care trăiesc pentru că şi asta face parte din sursa de informaţie necesară mie şi sufletului meu.

M.S.: Sunteţi actriţă la Teatrul Naţional din Bucureşti din anul 1994. Cum este să fii actriţă de "Naţional"?
A.C.: În primul rând este onorant. Ţi se taie respiraţia numai când te gândeşti că te afli în preajma unor personalităţi precum: Ovidiu Iuliu Moldovan, Gheorghe Dinică, Radu Beligan, Marin Moraru, Ilinca Tomorovean, Florina Cercel, Traian Stănescu şi să-mi fie iertat faptul că nu pot să-i spun pe toţi. Lucrul acesta îţi dă o responsabilitate anume, îţi dă o mare bucurie şi te face să fii în permanenţă atent la momentele de pe scenă. Să ai şansa să-i priveşti din culise, să-ţi fie parteneri de joc Radu Beligan şi Gheorghe Dinică este absolut extraordinar în primul rând pentru generozitatea lor artistică, pentru felul de a se raporta la un actor tânăr, pentru atenţia sporită pentru actul artistic şi pentru modestia lor. Astfel de exemple te fac să nu vrei să fii altfel. În toţi aceşti ani, au fost foarte multe întâlniri, multe bucurii sufleteşti şi o nemăsurată sursă de inspiraţie.

M.S.: V-aţi gândit vreodată cum ar fi fost viaţa dumneavoastră profesională dacă nu v-aţi fi angajat la Teatrul Naţional din Bucureşti?
A.C.: Nu m-am gândit, dar nu mi-am dorit niciodată să fiu la Teatrul Naţional. Nu mi-am pus absolut deloc problema să rămân în Bucureşti pentru eu m-am născut la Sibiu. În momentul în care am absolvit, am avut oferte de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, de la Teatrul Naţional din Cluj şi de la Teatrul Dramatic din Petroşani. Întâmplarea a făcut să debutez la Sibiu în Domnişoara Nastasia de G.M. Zamfirescu, pusă în scenă de profesorul meu, Ion Cojar. A fost o mare bucurie să lucrez cu domnul Cojar, ca regizor, să joc în oraşul în care m-am născut şi să o am alături pe doamna Raluca Zamfirescu, fiica dramaturgului. Am primit informaţii nebănuit de importante la care nu oricine poate avea acces. A ieşit un spectacol foarte frumos, drag sufletului meu. De acolo aş fi vrut să merg la Teatrul Naţional din Târgu-Mureş pentru că îmi plăcea foarte tare domnul Victor Ioan Frunză şi dumnealui lucra pe vremea aceea acolo. Am şi corespondat cu dumnealui şi era dispus să mă primească. Drumul meu s-ar fi îndreptat probabil spre Târgu Mureş şi aş fi lucrat cu Victor Ioan Frunză şi cu acei actori foarte buni de acolo, foarte puţin cunoscuţi din păcate.

M.S.: Ce vă doriţi pentru următoarea perioadă profesional şi uman?
A.C.: Ziua de azi este a mea, cea de mâine a lui Dumnezeu. De foarte multe ori îmi fac planuri şi nu îmi ies. Ce ştiu sigur este că eu, ca fiinţă şi ca om, vreau să fac tot ceea ce este omeneşte posibil, să îmi fac cât de bine pot profesia şi să fiu în regulă cu oamenii şi cu lumea. Iar tot ceea ce vine în întâmpinarea mea să primesc cu bucurie.

(Transcriere Adina-Cristina Kesler)

Amalia Ciolan
Data naşterii: 13 septembrie 1967
Absolventă a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală si Cinematografică "I.L. Caragiale", clasa profesorului Ion Cojar, joacă din 1994 pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti.
Poate fi văzută în prezent în piesa Înşir'te mărgărite, regia şi versiunea scenică Dan Puric. Tot la Teatrul Naţional din Bucureşti a jucat în 20 de ani în Siberia, în regia lui Sorin Misirianţu, Omul cu mârţoaga, în regia Ancăi Bradu, Macbeth, în regia lui Radu Penciulescu, Istoria comunismului povestită pentru bolnavii mintal, în regia lui Florin Fătulescu, Trei surori, regizat de Yuri Krasovski. A colaborat cu regizori ca Gelu Colceag, Dan Piţa sau Alexandru Tocilescu.
A avut mici colaborări şi pe zona de film, cu regizori ca Doru Niţescu si Călin Peter Netzer, şi a avut şi participări în spectacole produse de Televiziunea Română. În 1995 a câştigat Premiul criticii pentru debut pentru rolul Nastasia - Domnişoara Nastasia, regia Ion Cojar, Teatrul Radu Stanca din Sibiu.
Amalia Ciolan a fost selectată în programul 10 pentru Film din cadrul TIFF 2017, care îşi propune să pună zece actori de pe scenele româneşti în contact cu profesionişti din lumea filmului. Cei zece actori selectaţi în 2017 sunt: Alexandru Voicu (Teatrul Mic, Teatrul Act, ARCUB, Teatrul Excelsior, Godot Cafe-Teatru), Amalia Ciolan (Teatrul Naţional Bucureşti), Anca Loghin (Teatrul Naţional Târgu Mureş), András Korpos (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Carmen Florescu (actor independent - Teatrul Mic, Teatrul Act, Green Hours, Nottara, WASP, Teatrul de Comedie), Eduard Trifa (Teatrul Municipal Baia Mare), Emilia Bebu (Bulandra, Teatrul Act, Teatrul Studenţesc Casandra, Teatrul Maria Filotti din Brăila), Lucian Pavel (Bulandra, Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, Teatrul de Comedie, Teatrul Evreiesc de Stat, Teatrul de Artă), Radu Lărgeanu (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Richard Hladik (Teatrul German de Stat, Teatrul Naţional Timişoara).
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2017


0 comentarii

Spacer Spacer