Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Scrisorile Getei

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Ceaiurile mătuşii Rita (2)


Geta Pop

23.12.2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În fiecare săptămâna Rita se întâlneşte cu fosilele la un ceai. Primă care apare e Bertha, speriata că a întârziat, ca o şcolăriţă. O conduc în salon şi îi admir iar şi iar frumosul costum din stofa englezeasca, ce miroase a naftalina de-ţi vine să te înnăbuşi.
Rita n-a coborât încă scările, se chinuie să intre în rochia verde de catifea, are atâta material în ea de am putea tapiţa fotoliile roase ale salonului, cam roase şi ponosite.
- Ah, Olivia, ştiu că-mi admiri costumul, te rog să mă crezi că aş vrea să ţi-l las ţie, dar e costumul în care m-am căsătorit. Aş fi vrut o rochie de mireasa, dar nu se potrivea, reverendul, Dumnezeu să-l ierte - suspină adânc -, voia o ceremonie sobra după ce iubita lui soţie a murit atât de tragic.

Foarte tragic, călcată de tractor, era surdă de tot.
- În amintirea dragului meu Ernest aş vrea să fiu înmormântată în costumul acesta.
Bună idee, cât e de mâncat de molii nu cred să se atingă lighioanele din pământ de el, nu ar avea de ce, în ciuda naftalinei.
- Îţi voi lăsa însă pălăria asta, am cumpărat-o în voiajul de nuntă.
Bună şi asta, o cipilică cu o pană sinistră în vârful ei, cred că e de curcan ori gâscă pestriţă,
mă voi juca de-a indienii cu ea.
- Doamna Bertha, vă mulţumesc atât de mult.
- Oh, Olivia, pentru puţin, aş fi vrut să-l cunoşti pe reverend, să te îndrume, nu ştii ce om blând era.

Nu ştiu, am aflat doar că bea de stingea şi-i plăceau servitoarele. Bate iar cineva la uşa, după cum bate o recunosc pe Mathy, Matilda.
- Olivia, sper că azi să nu aduci ceaiul rece, tinerii din ziua de azi nu ştiu cum să bea ceaiul.
Nu, nu-l voi aduce rece, fiert, sper să-ţi arzi gâtul acela lung şi gros ca şi coloanele din Egipt, pline de hieroglife, al tău e plin de riduri, ar fi interesant să-ţi ridic faldurile ce-ţi atârna ca la curcani şi să descifrez ce spun ridurile.
Apare şi Gina, Ginskaia, cum i se spune bătrânei profesoare de pian, după ce a fost comparată cu o mare artista rusoaică.
Şi-a luat rolul în serios, parca e coborâtă dintr-o piesa de Cehov, păcat că nu din "Idiotul".
Aştept intrarea Ritei.

Nu am timp să o admir pe Ginkaia învăluita în dantele, cu chipul palid încărcat de câteva livre de pudră, în contrast cu scoabele de mâini ce-i ies din voaluri ca şerpi uscaţi şi negri de atâta stat la soare, e cinci, bătaia asta în uşa e a lui Karl.
Mă duc plină de zâmbete ascunse să-i deschid.

Sunt foarte curioasă cum se va comporta, mă priveşte pierdut, îmi întinde pălăria şi pardesiul plin de demnitate, nu mă pot stăpâni să nu-mi frec fustele de pantalonii ce-i atârna ca la sperietorile de ciori.
Nu mă pot stăpâni să nu-mi imaginez nişte picioare ca de Pinochio, acoperite cu un păr des şi negru, ce ţin demn o cutie craniană îmbrăcată cu o piele galbenă, în fruntea căreia tronează câteva fire răzleţe de păr, mirate şi ele ce mai caută acolo.
Fosilele se trezesc la viaţă:
- Ah, Karl, ce bine e că ai venit.

Ca un gentleman ce se află îşi pune sărutul acru pe mâinile fosilelor, pe ele le trec fiori, se sclifosesc care de care mai tare.
Trebuie să-mi întrerup aceasta scena ce-mi aduce lacrimi, Rita coboară scara.
Mă fac nevăzuta în bucătărie, să-i dau Ritei ocazia să mă strige:
- Oliviaa, ceaiul şi fursecurile.
Apar cu ele, toata lumea mă priveşte atent, cât de perfect oficiez ritualul acesta.
Rita ţine mult la asta, îmi amintesc loviturile peste mâini când mă antrena.
- Ah, Rita, doar la tine în casă ne putem aminti de vremurile bune.
Ginkaia scoate un suspin atât de puternic încât îmi vine greu să nu cred că-i trece o locomotiva prin pieptu-i diafan de eroina cehoviană.
Acum se aduc osanale fursecurilor.
- Vai, Rita, cele mai scumpe fursecuri din oraş, de ce trebuie să cheltui atâta?
- Nimic nu e prea mult pentru prietenii mei.
Mare şi găunos adevăr, doar eu le-am adus, ultima ordonanţa a colonelului a deschis o cofetărie, de acolo fursecurile, numai să scape de mine îmi dau tot ce e mai bun, eu le amintesc de Rita, omului cu cofetăria şi nevestei lui.

Pe curând.
Geta
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer