La sfârşitul lunii martie am fotografiat două fotomodele într-un studio de lângă cimitirul Père Lachaise (Lucie şi Marion), rugându-le să închidă ochii şi să viseze ce vor ele de bine sau de rău, de dulce, acru sau amar, lăsându-se vânturate ore în şir de două ventilatoare. Unul mic, altul mare, pe care mi-aş fi dorit să le iau cu mine acasă, la Braşov, să le pot folosi pe stradă sau în încăperile altora ori de câte ori aş fi simţit nevoia să fotografiez oameni bătuţi de vânt. Vântul înseamnă pentru mine plopi şi mesteceni cu şira spinării despicată, covoare fermecate (care zboară, fir-ar să fie, doar în 1001 de nopţi), unul dintre Yume-le lui Kurosawa, cel cu bărbaţii înzăpeziţi pe munte, muşcaţi de ger şi aproape adormiţi întru vecie de rafale, Mary Poppins şi briza mirositoare a scoici putrede, valuri pline de spumă şi meduze translucide. Sălcii şi tufe de iasomie. Stâlpi aplecaţi într-o rână, în dimineţile proaspete de vară, geamuri zdrăngănite la balcon, acoperişuri zburate de la locul lor, trecători încovoiaţi pe lângă ziduri, cu poalele hainelor ridicate şi căciulile risipite pe caldarâm. Fotoreportaje din insule exotice, pe care le ştiu doar din atlas şi National Geographic, cu prăpădul de după, fotografii de modă, lucioase, sclipitoare, cu dive rujate şi pudrate, ce se uită seducător în obiectiv, cu genele fluturânde, având coamele artistic suflate de-un vânticel slab ca o părere, ieşit din ventilatorul de studio. Mai înseamnă şi hippioţi la fundul gol, bărboşi, ciufuliţi, ţopăind din pricini numai de ei ştiute printre corturi, făcând de petrecanie unor sticle de votcă.
Am aflat că în anumite zile, pe un câmp de cartofi de lângă Braşov, un bărbat cocoţat pe-o roată se lasă purtat de rafale, ridicat fiind de-un soi de zmeu uriaş, cusut din pânză. Îl voi căuta. Într-o dimineaţă, în drum spre redacţie, din autobuzul sufocat de trupuri deja obosite şi iritate, am văzut pe fereastră 14 măgari risipiţi pe câmp, alături de oi îngrămădite una în alta. Şi cum bătea vântul, ca în atâtea alte dimineţi, peste capetele lor zburau răzleţ foi de ziare, pungi, petale. Petalele le-am bănuit a fi acolo, fiind prea mici pentru a fi zărite din autobuz.
Crivăţ, muson, taifun, tornadă, uragan, zefir, briză, sirocco, ploaie apocaliptică cu broaşte şi peşti. Toată lumea ştie că fără de tornadă Dorothy ar fi rămas acasă, nu s-ar mai fi întâlnit cu Omul de Tinichea, Sperieciori, Leul cel Laş. Au trecut 107 ani de la publicarea Vrăjitorului din Oz, de atunci au mai fost destule tornade în Kansas, dar nu la fel de frumoase. Fără morile de vânt, Cavalerul Tristei Figuri pe cine / ce ar fi înfruntat cu lancea? La răscruce de vânturi: cerul vineţiu de dinainte de furtună, o casă şubredă şi fantomatică în zare, înaltă, şi-o femeie tristă cu pelerină mişcătoare, părul lung la fel, ce se unduia lângă un copac mai bătrân decât ea, fără de frunze şi alte podoabe. Afiş văzut în pruncie, într-un almanah vechi, de cinema, între o reclamă la şerbet de fistic şi-o poză cu Piedone în Egipt. Multă vreme mi-a ajuns acea imagine, fără să-mi doresc a citi cartea. Cu ochii de atunci mă încânta peste măsură, cu cei de acum, nu cred că aş mai vedea la fel. La vârsta pe care o am privirea s-ar odihni mai degrabă pe scena cu hârtiile vânturate pe caldarâmul întunecat de noapte, slab luminate de felinare, din La Strada lui Fellini. Ce mi-ar fi plăcut şi atunci, şi mă încântă şi acum: o fotografie de Nikos Economopoulos, făcută în 1989 undeva în Balcani, cu doi pui de om zgribuliţi sub pături, ciufuliţi, ce se uită uimiţi (unul cu gura căscată) undeva în dreapta, în afara fotografiei (prin urmare noi nu vom ştii niciodată la ce sau cine), şi-un ogar mare în spatele lor, cu gâtul lung, încremenit privind spre stânga pozei, undeva unde obiectivul aparatului n-a mai ajuns să cuprindă. Câinele pare un monument de piatră. Într-o fotografie de modă, o tânără blondă râzătoare stă pe ţărm într-un picior, ca un cocostârc (sau cocostârcă, pentru că sună mai frumos), prin urmare stă pe ţărm într-un picior ca o cocostârcă, în spate cu un palmier la fel de zburlit la frunze. Imaginea îşi lasă senzaţia că în orice clipă de prea mult râs fata se va prăbuşi pe iarba gălbuie, iar copacul de prea mult vânt. Cel puţin aşa mi-o amintesc.
O femeie cu rochie neagră largă, creaţă, ce încerca să răzbească pe faleză, ferindu-se de stropi cu umbrela, a fost luată de vânt şi zdrobită de stânci. Nu ştiu dacă ceea ce tocmai am povestit s-a întâmplat în realitate. Poate că am văzut într-un coşmar, ori într-un film (deşi n-aş crede), am citit într-un roman ori într-o ştire, într-un ziar oarecare. Nu-mi amintesc decât că neîndoios o femeie cu rochie largă, creaţă, a fost luată de vânt cu umbrelă cu tot, învârtită şi apoi slobozită în hău deasupra stâncilor ascuţite. O văd cu ochii minţii, fără să-i desluşesc chipul, doar silueta lungă la mijloc şi rotundă la capete (fusta şi rotocolul strâmb al umbrelei şubrede). Şi dacă tot am ajuns pe faleză, aici e locul cel mai potrivit de-a fotografia ierburi aspre tremurătoare, pescăruşi încremeniţi în zbor, preţ de câteva ţipete, pensionare cu pălării imense de paie, legate sub bărbie cu funde mov şi roz, cu scoici în mâini şi pungi, adolescente cu coastele bine reliefate pe sub pielea bronzată, părul zburătăcit vesel, când arşiţa se mai înmoaie.
Vântul cald şi uscat din vestul Ardealului, ce aduce secetă, e numit de bătrâni "Sărăcilă". În Muntenia, "Băltăreţul", cald şi umed, aduce ploi. Celui negru din Dobrogea şi Bărăgan, fierbinte şi secetos, i se mai spune şi "Traistă goală". Un vânt ce bântuie prin Sahara poartă numele de Harmattan, cuvânt care vine dintr-un dialect african vestic şi înseamnă la noi şi la ei"a-ţi lua respiraţia". Praful din Africa ajunge în Europa, şi chiar în oraşele americane de peste marele ocean, cu vântul Pasat. Fără mirosuri. Lipsit de aromele din oazele cu măslini, chiparoşi şi beduini, palmieri, cimbru, şacali, colibe peticite, palate, manguste zvelte şi nevăstuici dungate libiene. De arici şi vulpi de deşert şi foc aprins seara, cămile scuipăcioase şi dansatoare din buric, cu clopoţei la glezne şi cârpe mov atârnate de brâu. Din portugheză în română, "passar" se tălmăceşte prin "aleargă", "a trece pe lângă". Trecând pe lângă toate acesta, vântul ia cu el doar nisipul fin, nu şi mirosurile grele, aţâţătoare. Cel puţin aşa cred, n-am ajuns în Gibraltar să adulmec spre ţărmul african.
Dacă îmi amintesc bine, prima fotografie cu plete în vânt am făcut-o în urmă cu şapte ani, pe plaja din Constanţa. Iarnă, frig cumplit de nu-mi mai simţeam degetele înmănuşate pe aparat. Am fotografiat o şuviţă de păr ce plutea pe orizontală, de la stânga la dreapta, aproape paralel cu orizontul. Şi-am aşteptat destul să zboare întocmai precum doream. Pletele, strânse în codiţe mici, îmbârligate la spate, aparţineau unei prietene. De atunci am mai pozat, ocazional, oameni în toată firea şi copii cu părul zburlit de adieri blânde sau de zvâcniturile trupurilor surprinse în alergare. Şi-o pungă albastră, pe care o făceam eu să zboare, lăsând-o apoi să fie împinsă de vânt după cum găseam de cuviinţă că va arăta mai bine în fotografii. Mi se întâmplă des ca atunci când vorbesc pe stradă cu cineva, şi acesta are un mic ciuf învârtejit de rafale, să pierd şirul cuvintelor ce mi se adresează, fiind absorbită de firele de păr ce-o iau haotic în toate punctele cardinale. Se poate ca faţa mea să nu trădeze nimic, să par politicos interesată de ceea ce mi se spune. În gând mereu îmi scot aparatul din rucsac, îl rog pe om să nu se sperie, că nu-i voi da poza la ziar şi că da, arată bine, şi că da, nu e ciufulit, şi că da, gulerul e la locul lui, şi că da, burta nu se vede. Dar aproape de fiecare dată numai în capul meu fac aceste fotografii. Având certitudinea (din experienţă) că trebuie să explic de ce vreau să-l fotografiez pe respectivul, mă apucă lehamitea. Îmi lipseşte dibăcia de a lămuri prin viu grai, în două-trei cuvinte, ce găsesc interesant la oamenii cu plete în vânt. Adevărul e că nu ştiu, doar că aşa îmi vine. Când eram mică bunica îmi spunea că sunt Ciulinul Bărăganului, poreclă ce se trăgea de la ciuful mereu aflat în neorânduială şi gogoloaiele vineţii, aricioase, purtate în zbor prin câmpie şi cartea lui Istrati. Târziu de tot am descoperit-o pe Mary Poppins cea plutitoare cu umbrela, şi-n capul meu e legată de brize moi, mirositoare a mentă proaspătă şi mere, de zmeie şi puful de păpădie care se clatină şi risipeşte la cea mai uşoară suflare. Trebuie să spun că smocurile moţate de vânt arată cu totul altfel decât cele împrăştiate şi mototolite de somn. Asta poate observa oricine, doar dacă nu cumva rogi pe cineva să doarmă în grădină, pe timp de furtună (înainte de rafalele de ploaie), cu capul pe pernă, acoperit până la gât de plapumă. La trezire se va vedea că părul a fost zburlit de două ori: de vânt şi de somn. Până acum n-am reuşit să fac acest experiment. Grădina musai să fie cu gutui, boscheţi de liliac, greieri şi libelule. Poate că voi avea norocul să se prindă gâzele în pletele celui care va accepta să mi se supună dormind, lăsându-se fotografiat sub nori. Poate că o femeie? Nu ştiu cum va arăta un bărbat cu părul ceva mai lung (până la umeri, să zicem) cu libelule străvezii prinse în şuviţe. Sau cu lilieci (acei şobolani cu parapantă), atârnaţi de câte-un smoc, pe frunte. O prietenă, fotografă şi ea, îmi povestise că în copilărie, în Deltă, a prins multe, multe libelule, pe care le-a străpuns cu un ac şi-o aţă, înşirându-le de vii într-un colier pe care l-a purtat la gât până când s-a plictisit de el şi l-a aruncat. Cu toată mila faţă de bietele mărgele zburătoare, trebuie să recunosc: mi-ar plăcea să fotografiez o asemenea scenă. S. acum la maturitate, roşie ca focul la păr, cu ochii închişi şi pistruii în soare, cu libelule verzi atârnate la gât, pe pielea albă, cast decoltată.