Poemul perfect de iubire pentru tine, doar pentru tine

Nu ştiu cum ar trebui să sune un poem de dragoste. Minunat, desigur, aşa, desăvârşit, să-ţi intre pe urechi, să cadă apoi în stomac - să urce la inimă şi la creier, să te ameţească. Ca sexul de dimineaţă sau ca un vin bun. Roşu sau alb? De care vrei? Sau ca o sticlă de poşircă rece, băută undeva la mare, pe ploaie, când stai pe jumătate în valuri, îmbrăcat şi nu ştii pe unde s-o iei, tot înainte, în larg, sau înapoi pe plaja pustie, plină totuşi de pungi, chiştoace şi rahaţi. Da, bat câmpii. Scuze. Voi încerca să nu mai fiu idioată. Uite aici, am găsit. E în cartea asta mică. Da, e veche. Am cumpărat-o din prăvălia unui anticar, la Verona. Ţinea pe umăr o pisică neagră, curbată, cu privirea rea, verde. Şi tu ai ochii verzi.

Da, ştiu că e frumoasă. Uite, citeşte singur, în tihnă. Stai aici în fotoliu.

Aşa i-am spus. La televizor era un film de Hitchcock, cu unii care tot alergau, dar nu ne uitam. Era în surdină. A luat cartea fără să zică o tâmpenie din aia de-a lui. A pipăit-o şi mirosit-o, a gustat-o chiar, atunci când şi-a înmuiat degetul în salivă, a atins hârtia apoi din nou l-a băgat în gură, a răsfoit şi tot aşa. În timp ce citea privirea i s-a tulburat - ştiu pentru că îşi freca des ochii. Transpira. Avea obrajii roşii. După numai câteva minute a fost cuprins de frisoane, dar n-a lăsat cartea. Citea, înmuia degetul în salivă, dădea pagina, citea, se freca la ochi, asuda, era tot numai apă. Tremura ca varga - cum se spune. Nu i-am zis nimic. De ce s-o fi făcut? M-am uitat la mănuşile mele subţiri, în soarele care trecea prin perdea. Nu se vedea nimic pe ele. Nimic. Nici urmă de otravă. Îi spusesem că sunt mănuşi cosmetice şi că le port să-mi protejeze mâinile date cu cremă din aia franţuzească, fără parabeni, cu lăptişor de matcă, ulei de jojoba şi alte rahaturi naturale.

Când m-am întors, deja era mort. Cartea bej a rămas deschisă pe pantalonii lui de velur - arătă bine acolo, ca într-o fotografie pe care aş putea să mi-o pun pe pereţi. Am luat-o şi am văzut probabil ultimele cuvinte pe care le-a citit: "Dormire in pace...". M-am rujat, m-am dat cu parfum bun. Port rochia care îi plăcea, aia pe care mi-a rupt-o la umăr. Şi pentru că doarme frumos, aşa, liniştit, fără să se uite la mine cu privirea aia rea, mă aşez în braţele lui. Mi-am scos mănuşile. Iau cartea şi mă apuc s-o citesc...