Ultima oară când am văzut un mort pe şosea eram fericită

Mai ţii minte? Eram cu tine, în maşină. Vara asta. În iunie, parcă. Ne întorceam din oraş, după miezul nopţii. Mă conduceai acasă şi spuneai nu ştiu ce, eu la fel, eram obosiţi dar cred că râdeam, mai mult ca sigur, şi acolo, pe Calea Bucureşti, i-am văzut pe mort şi pe poliţişti. Mortul arăta de fapt ca un pachet lung de haine, anonim. Îmbrăcăminte de culoare închisă. Era la doi paşi de trecerea de pietoni. Asta m-a scos din sărite! Nu era corect! Ca şi cum accidentele sau moartea în sine ar avea de-a face cu dreptatea, o stupizenie din partea mea, desigur. No, îţi aminteşti? N-ai mai luat-o drept în faţă ci ai ocolit spre dreapta. N-ai spus nimic despre accident, ci altceva. Nu ştim nimic despre mort. Dacă l-a durut, dacă îl aştepta cineva acasă sau nu, dacă se sărutase în ziua aia sau vomitase, dacă avea o carte faină la el sau doar un bilet de autobuz. Nu ştiu. Lucruri din ăstea.

Cadavrul ăla de lângă trecerea de pietoni semăna leit cu sinucigaşul pe care l-am pozat acum câţiva ani. Îl lovise trenul. Era tot un pachet anonim de haine, lung, dar fără cap. Cel de pe stradă avea cap, dar nu l-am văzut, eram prea departe. Lângă mortul de pe calea ferată stăteam cam la trei metri maxim - ştiu pentru că l-am pozat cu o săpunieră de plastic. Cu flash. Nu se vedea în poză decât ce-am zis. Un corp anonim îmbrăcat şters, lungit între şinele de fier lucioase. Era noapte. Nu-mi amintesc de sânge. Poate nu era sau mi l-am şters din memorie. Poliţiştii îi căutau capul printre ierburi şi mizerii. Dădeau cu picioarele în peturi şi hârtii. Era multă lume strânsă, ca la urs, cum se zice. Nu-mi era milă de mort ci de rudele lui. De fapt încercam să nu mă gândesc la nimic şi să nu calc aiurea, pe ceva. Am stat un pic şi-am plecat înainte să-i găsească capul. Sigur am pozele pe undeva, pe un film. Totuşi nu are rost să ţi le arăt. Erau proaste. Mizerii!

Nu ţi-am spus ceva (sau poate că da??). Pe trecerea aia de pietoni am avut şi eu un accident. Într-o primăvară. Ziua. Era soare, îmi era bine şi aveam multe narcise în braţe. Pe atunci nu ne cunoşteam. Aşa, treceam frumos strada - oameni în faţa mea şi în spate - vine o maşină şi mă loveşte. Am căzut. Mai exact m-am lungit toată pe asfalt. Şoferul a coborât furios şi m-a făcut curvă-pizdă-proastă ce eşti-de ce nu te uiţi pe unde treci-curva naibii - dădea din mâini şi ţipa, a tăcut doar când oamenii din jurul meu au sărit cu gura pe el şi-au zis că sună după Poliţie. N-am avut nimic. Mă durea un pic, dar ţin minte că mă chinuiam să-mi strâng ochelarii şi florile de pe jos, Nimeni nu mă ajuta. Adică după ce m-au ridicat în picioare, trecătorii erau ocupaţi să se certe cu şoferul. Ochelarii nu s-au spart, ceea ce a fost bine. Urăsc trecerile de pietoni. Sunt mincinoase. Îţi dau un sentiment fals de siguranţă care n-are nimic de-a face cu realitatea. Pe Discovery au dat odată un documentar cu ţestoase mici care treceau o autostradă în drum spre mare. Multe erau strivite. Erau făcute terci! În capul meu erau oameni, aşa cum de multe ori când merg pe stradă şi văd trecătorii cum traversează îmi închipui că sunt ţestoase. Broaşte norocoase şi broaşte nenorocoase.