Patti Smith şi Robert Mapplethorpe în bucătăria lor (coioasă, cum ar spune un cunoscut de-al meu)

Fotografie de Norman Seeff, de prin '70. Nu sunt multe de spus. El fotograf scandalos, ea cântăreaţă punk-rock, poetă. Au trăit câţiva ani împreună. Cred că aşa au rămas în memoria colectivă, un cuplu, chiar şi când nu mai era cazul. Pentru că lumea e proastă şi vrea să fie bine tot timpul aşa cum ai dori numai zile cu soare, tinereţe şi sex forever, automate cu bere sau îngheţată (gratuite), pace în lume, salvarea balenelor şi alte rahaturi din astea imposibile.

Cine n-o ştie pe Patti Smith s-o asculte cântând pentru Jim Morrison, sau dacă nu, să se împuşte. Nu, nu e bine. Ar fi prea mulţi creieri împrăştiaţi peste tot. Şi în plus, nu cred că ea ar vrea să fie mizerie din asta pe stradă, deşi mi-o pot imagina călcând cu bocancii peste băltoace de sânge, cu ţigara în colţul gurii, tuşind asmatic. Acum e bătrână. Nu mai arată ca în poza cu Mapplethorpe. Mi-o imaginez tot în negru, cu ochelari mari, bătând cu degetele într-o balustradă. Unghii scurte, până la carne, fără ojă. Păr vâlvoi, riduri, dar nu prea multe. Nu ştiu de ce. Aşa mi-a apărut în cap. Poate şi pentru că am văzut-o la un recital din 2006, cântând Because The Night - şi în 2007, recitând poezia Sleep of the dodo (trăiască Youtube!). Povestea acolo, pe scenă, la Oxford, despre un cretin care a aruncat în foc ultima pasăre dodo din lume - caz cică real.

Pe Mapplethorpe "îl văd" cu degetul mijlociu ridicat la lume, aşa, fără un motiv special - ci doar pentru că lumea există. Un motiv suficient, zic eu. De fapt e mort din '89, aşa că nu mai poate să facă nimic. Să zicem că dacă ar fi fantomă şi i-aş cere să-mi pozeze, aşa ar sta, cu degetul ăla în sus, bărbia ridicată, ochii un pic strânşi. Poate chiar în Chelsea Hotel, de ce nu. Era homo, avea SIDA şi a murit pe când avea 42 de ani. Din toate fotografiile făcute de el, cel mai mult îmi plac ălea cu Patti. Cred că e o nesimţire din partea mea să scriu a murit în anul cutare, avea boala aia şi apoi gata, de fotografii. Dar la drept vorbind de asta mă interesează, pentru ce fotografii a făcut. Cum nu l-am cunoscut personal, nu l-am iubit şi nu l-am urât, faptul că a crăpat cu ani în urmă nu-mi spune prea multe, în schimb, fotografiile lui, da. Cred că am mai scris aşa ceva despre nu mai ştiu cine, probabil despre alt fotograf - mă repet - semn că devin senilă sau că am dreptate (sunt constantă - sau ceva de genul ăsta). Nu, nu îi înţeleg toate fotografiile, însă treaba lui, nu trebuia să le facă pentru capul meu.

Într-un documentar pe care nu l-am văzut (doar fragmente), Patti îi cântă pisicii sale portocalii "Love that comes and a love that goes...."/ "Amore Che Vieni Amore Che Vai". Într-un autoportret celebru, din 1978, M. este cu un furtun în fund şi se uită la privitori. Tot el a zis "Felul în care privesc fotografierea unei flori nu diferă prea mult de fotografierea unui penis... În fond este acelaşi lucru: o chestiune de lumină şi compoziţie". Nu, nu e acelaşi lucru, cel puţin pentru mine, şi dacă e să mă întrebe cineva, dintre fotografiile lui cu flori şi penisuri le prefer pe ultimele.