La mine în cartier
n-am văzut niciodată pârşi, şi nici pe vecini nu
i-am auzit să se laude cu astfel de întâlniri. Aşa că nu pot decât
să-mi imaginez cum arată, din
ce-am citit la un rus cumsecade specialist în jivine vertebrate şi nevertebrate, în bursă şi gemologie, unde mai pui că
s-a născut în Moscova, unde
n-am fost niciodată, aşa că pot doar să bănui că pe acolo pârşii bântuie zi şi noapte, prin te miri ce locuri. Pentru nepricepuţi trebuie să precizez că gemologia e o ştiinţă ce se ocupă de privirea şi pipăirea pietrelor preţioase, pe când gamologia reprezintă o discuţie teoretică asupra căsniciei (aşa spune dicţionarul şi
n-am de gând
să-l contrazic). Tot
DEX-ul mi-a spus că pârşii sunt mai multe neamuri de soi ronţăitor, care arată ca o veveriţă ce e pe jumătate şoarece sau ca un şoarece care e pe jumătate veveriţă. Au coada lungă şi stufoasă (cu care la o adică se poate şterge praful în casă, dacă intră pe fereastră), blana le este moale, au ochi mari şi bot ascuţit. De felul lor trăiesc mai ales prin păduri, căţăraţi în arbori, unde îşi fac culcuş şi hibernează atunci când e frig şi zăpadă, şi nu mai au de ronţăit ghinde. Pârşii de stejar seamănă mult cu ceilalţi pârşi, dar au câte o pată neagră pe obraji, însă nu e nimic ruşinos în asta.
Pârşul rusului Alessandro Boffa tocmai se trezise din hibernare, când a început povestirea, pentru că deschisesem eu cartea. Dormise
într-un fost cuib de ciocănitoare, lângă soţia pârşă, odrasle (14 fii), socrii, unchi, mătuşi şi toată iarna a
visat-o pe prea frumoasa Liuba, cea mlădioasă ca Venus din Milo, însă cu labele nerupte, deloc nudă, fiind acoperită
de-o blană mătăsoasă
ca-n reclamele la şampoane. Pârşul acesta visător avusese nevoie "de ani întregi trăiţi în urâţenie şi frustrări" pentru a reuşi
să-şi imagineze "acele trăsături şoriceşti de o perfecţiune absolută, acea îmbinare desăvârşită de sfinţenie şi păcat"; domnul Boffa îi tălmăcise gândurile, pentru că la fel ca toţi ruşii, scriitorul se pricepe la astfel de lucruri. O crease "frumoasă precum somnul, seducătoare ca un căscat, molcuţă ca o pernă". A se citi cu atenţie: în mintea lui, cu ochii închişi o vedea molatică şi îmbietoare ca o pernă, nu o perină în sine, pentru că cine a mai auzit să dormi cu capul pe pârşi? Pântecul le este prea moale, fundul prea tare. Gândul la Liuba îl făcea imediat
să-şi dorească să adoarmă, pentru că acolo în somn îl aştepta fidelă ca o Penelopă căutătoare de ghinde. A
salutat-o cu un
chiţ-chiţ (chemarea de dragoste a pârşilor). După
ce-a coborât din bananierul din vis, "frumos şi trândav ca un zeu rozător", au purtat o discuţie anapoda,
de-a trebuit să treacă mai mult de o oră până ce Liuba să se întindă languroasă pe patul de muşchi, ca o divă de data aceasta,
şoptindu-i provocator, de două ori,
chiţ-chiţ. Nu
s-au dedat la acele treburi pe care le fac pârşii când sunt singuri. Adormitul îşi dorea să împărtăşească cu ea "momentul magic al moţăitului, viclenia căscatului, pasiunea toropelii, contopirea finală a trupurilor
într-un unic şi devastator somn, fuziunea sufletelor
într-un vis triumfător, comun". Temă de fotografiat: "viclenia căscatului". Nimic penibil sau caraghios, ci erotic mai degrabă.
Nu vreau să spun ce
s-a întâmplat mai departe! Yasunari Kawabata, un japonez cumsecade la fel ca toţi povestitorii
ce-ţi strecoară în cap poveşti frumoase,
şi-a închipuit un bărbat, bătrân, ce mergea la bordel doar ca să doarmă alături de o fecioară goală. "Să nu încercaţi să treziţi fata, pentru că orice aţi face, ea nu se va trezi. Doarme adânc şi nu ştie nimic din ce se petrece", îi spune femeia de la pensiune bătrânului Eguchi. În casa fetelor adormite
s-ar fi putut fotografia trupurile lor goale, vulnerabile, lângă corpurile grele şi năduşite ale bărbaţilor. Cinci nopţi, cinci fotografii la fel de stranii, din care să se înţeleagă de la o primă privire că viaţa trece ca un vis. Şi Marquez are un bătrân
ce-şi odihneşte oasele lângă trupul unei tinere adormite, însă povestea lui are alt parfum. În '68, Kawabata a primit premiul Nobel pentru Literatură. În '72
s-a sinucis, dar nici despre asta nu vreau să povestesc acum, ca să nu întristez pârşii. Rămâne pe altă dată.
