24.06.2009
Editura Vellant
Lionel Shriver
Trebuie să vorbim despre Kevin
Editura Vellant, 2009


Traducere din limba engleză de Ioana Predoiu şi Ioana Vîlcu



*****
Apărută în 2003, cartea a primit premiul Orange în 2005 şi este în acelaşi timp un thriller şi un studiu aprofundat al ambivalenţei iubirii de mamă. Romanul lui Shriver a creat o reală controversă şi a provocat numeroase dezbateri şi zvonuri.

Cu o săptămână înaintea celebrului atac armat de la Liceul Columbine şi cu doar trei zile înainte de a împlini 16 ani, Kevin încuie în sala de sport şapte colegi de clasă, un îngrijitor şi un profesor, pe care îi ucide unul după altul cu o arbaletă. Detaliile masacrului nu le aflăm de la ştiri, ci dintr-o serie de scrisori extrem de personale pe care Eva, mama lui Kevin, le scrie soţului său în încercarea de a-şi explica tragedia şi de a-şi înţelege rolul în producerea ei.

Dezvăluindu-şi propriile sentimente cu privire la maternitate, carieră, familie şi cultura americană, cu toate consecinţele acesteia asupra comportamentului deviant al adolescenţilor, Shriver îşi ţine cititorii într-o continuă pendulare între vină şi empatie, răzbunare şi iertare, furie şi resemnare.

Lionel Shriver (pe numele său adevărat Margaret Ann Shriver) este scriitoare şi jurnalistă. Viaţa sa a stat sub semnul unei căutări continue, începând cu propria persoană şi terminând cu locurile dintre cele mai variate şi mai exotice în care a locuit. La 15 ani îşi schimbă numele, preferând unul bărbătesc (Lionel) pentru că, aşa cum a mărturisit, este convinsă că un bărbat are o viaţă mai uşoară decât o femeie. Tot timpul în căutarea a ceva nou, Lionel Shriver a locuit în New York, Nairobi, Bangkok, Belfast, iar în prezent locuieşte la Londra.

A publicat numeroase romane: The Female of the Species (1986), Checker and the Derailleurs (1987), Ordinary Decent Criminals (1990), Game Control (1994), A Perfectly Good Family (1996) şi Double Fault (1997), dar adevărata recunoaştere o obţine odată cu romanul Trebuie să vorbim despre Kevin (2003), distins cu Premiul Orange în 2005.


O elegantă investigaţie psihologică şi filosofică a culpabilităţii, cu un deznodământ incredibil de puternic. (The Observer)

O carte despre distanţa periculoasă dintre ceea ce simţim şi ceea ce suntem dispuşi să admitem când vine vorba de viaţa de familie... o carte a lucrurilor despre care trebuie să vorbim, dar nu o putem face. (The Guardian)

Imposibil de lăsat din mână... brutal de onestă... Cine trebuie, până la urmă, să vorbească despre Kevin? Poate că noi toţi. (Boston Globe)

Trebuie să vorbim despre Kevin este, în primul rând, o provocare de ordin psihologic, deoarece jonglează în mod lucid cu temerile părinţilor de pretutindeni. Marele ei merit este că îl implică organic pe cititor, care va sfârşi prin a reflecta la probleme precum violenţa, indiferenţa sau vina. (Bookblog)

*****

8 noiembrie 2000

Dragă Franklin,

Nu sunt sigură ce lucru mărunt m-a făcut să-ţi scriu în această după-amiază. Dar de când nu mai suntem împreună, cel mai mult îmi lipseşte, probabil, să vin acasă pentru a-ţi povesti ce lucruri deosebite mi s-au întâmplat peste zi, la fel cum o pisică ţi-ar depune şoareci la picioare: mici ofrande umile pe care cuplurile şi le dăruiesc după ce au scotocit în curţi diferite. Dacă te-ai fi aflat încă în bucătăria mea, întinzându-ţi unt de arahide pe pâinea de secară, chiar dacă e aproape ora cinei, nici n-aş fi apucat să pun jos pungile, dintr-una prelingându-se ceva limpede şi vâscos, că această mică povestire ar fi ieşit chiar înainte să te cert că avem paste în seara asta, aşa că te rog nu mânca tot sendvişul acela!

Bineînţeles că, în tinereţe, povestirile mele erau importuri exotice din Lisabona, din Katmandu. Dar în realitate nimeni nu vrea să audă povestiri din străinătate şi mi-am dat seama din politeţea sugestivă afişată că, în sinea ta, ai prefera flecuşteţe anecdotice dintr-o zonă mai apropiată; o întâlnire excentrică cu încasatorul taxei de autostradă pe podul George Washington, de exemplu. Minunile banale te-au ajutat să-ţi întăreşti părerea că toate călătoriile mele în străinătate au fost un fel de păcăleală. Suvenirurile mele - un pachet de vafe belgiene puţin cam vechi, expresia britanică pentru "baliverne" ("nonsense!"), impregnate în mod artificial de farmec prin amprenta distanţei. La fel ca acele nimicuri pe care japonezii şi le dăruiesc - într-o cutie băgată într-o pungă, într-o pungă băgată într-o cutie - strălucirea celor aduse de mine de la mare depărtare constă doar în ambalaj. Ce realizare mai mare decât să scotoceşti prin mizeriile nepurificate ale bătrânului stat New York şi să storci o clipă de picanterie dintr-o plimbare până la Nyack Grand Union.

Acesta este şi locul unde se petrece povestea mea. În cele din urmă se pare că am învăţat ce ai încercat dintotdeauna să mă înveţi, şi anume că propria mea ţară este la fel de exotică şi chiar la fel de periculoasă ca Algeria. Eram la raionul de lactate şi nu aveam nevoie de mare lucru. Nu aveam de ce. N-am mai mâncat paste zilele astea, fără ca tu să fii acolo şi să termini aproape tot bolul. Îmi lipseşte într-adevăr apetitul tău.

Încă îmi este greu să mă aventurez în lume. Ai crede că într-o ţară care este atât de cunoscută pentru "lipsa unui simţ al istoriei", aşa cum susţin europenii, aş putea să profit de faimoasa amnezie americană. Nici gând de aşa noroc. Nimeni în această "comunitate" nu dă semne de uitare, de un an şi opt luni şi până acum. Şi atunci, când scad proviziile, trebuie să-mi fac curaj. O, dar pentru vânzătorii de la "7-Eleven" de pe strada Hopewell nu mai sunt deloc o noutate şi pot să-mi cumpăr un sfert de litru de lapte fără a atrage priviri. Dar obişnuitul Grand Union rămâne o piatră de încercare.

Întotdeauna mă simt clandestină acolo. Şi, ca să compensez, mă forţez să-mi îndrept spatele şi umerii. Acum înţeleg ce înseamnă expresia "să-ţi ţii capul sus" şi sunt surprinsă uneori de ce transformare interioară poate induce o ţinută rigidă. Atunci când stau dreaptă, mă simt mai puţin îngrozită.

În timp ce alegeam între ouă mijlocii sau mari, am aruncat o privire spre iaurturi. La mică distanţă, o altă cumpărătoare, al cărei păr negru avea rădăcinile albe cam de doi centimetri şi se mai încreţea doar la vârfuri: un permanent vechi. Bluza ei liliachie şi fusta asortată fuseseră probabil la modă cândva, dar acum bluza pleznea la subraţ şi faldurile fustei îi scoteau în evidenţă şoldurile mari. Compleul avea nevoie să fie călcat şi umerii vătuiţi aveau o uşoară dungă decolorată ce părea să provină de la un umeraş de sârmă. Era ceva luat dintr-un ungher al şifonierului ei, am concluzionat eu, la care recurgi atunci când tot ce mai ai este ori murdar, ori aruncat pe jos. Când femeia s-a aplecat după brânza topită, am văzut pliurile unei bărbii duble.

Nu încerca să ghiceşti: nu ai recunoaşte-o după descriere. Pe vremuri era atât de nevrotic zveltă, prezentabilă şi strălucitoare, ca un cadou gata ambalat pentru vânzare. Deşi ar fi mai romantic să-ţi imaginezi persoanele îndoliate ca fiind emancipate, îmi închipui că poţi să jeleşti la fel de bine şi cu ciocolată în loc de apă de la robinet. Mai ales că sunt femei care se menţin slabe şi elegante nu atât pentru soţii lor, cât mai degrabă ca să ţină pasul cu fiicele lor. Dar, mulţumită nouă, ei îi lipseşte această motivaţie.

Era Mary Woolford. Nu sunt mândră de asta, dar n-am putut să dau ochii cu ea. M-am ferit. Mâinile mi s-au umezit, în timp ce manevram cu stângăcie cartonul ca să verific dacă ouăle erau întregi. Mi-am recompus trăsăturile ca să semene cu acelea ale unui cumpărător care tocmai şi-a amintit că voia ceva de la raionul alăturat şi am reuşit să pun ouăle pe scaunul de copil din cărucior fără să mă întorc. Cu această misiune ca pretext, m-am precipitat să las căruciorul în urmă, căci roţile scârţâiau. Mi-am redobândit respiraţia la raionul de supe.

Ar fi trebuit să fiu pregătită, aşa cum şi sunt deseori - atentă, stăpână pe mine, fără niciun motiv, cum se dovedeşte adesea. Dar nu pot să trântesc uşa cu o armură pe mine pentru orice cumpărătură stupidă. Şi, în afară de asta, cum poate Mary să mă rănească acum? A încercat cel mai rău lucru de care era capabilă: m-a dat în judecată. Totuşi, nu puteam să-mi domolesc bătăile inimii şi nici să mă întorc la raionul cu lactate, chiar şi după ce am realizat că mi-am uitat sacoşa brodată, din Egipt, cu portofelul în ea, în căruciorul de cumpărături.

Acesta e singurul motiv pentru care nu am renunţat cu totul la Grand Union. În cele din urmă, a trebuit să mă furişez înapoi la punga mea şi, astfel, am meditat la conserva Campbell de sparanghel şi brânză, gândindu-mă în neştire cât de îngrozit ar fi Warhol de noul lor design.

Până când m-am tupilat înapoi, drumul se eliberase, aşa că mi-am înşfăcat brusc căruciorul, ca o femeie de afaceri care trebuie să-şi termine rapid corvezile domestice. Un rol familiar, ai spune. Dar a trecut atât de mult de când nu mă mai gândisem la mine în acest fel, încât eram sigură că oamenii care stăteau la rând în faţa mea trebuie să-mi fi interpretat nerăbdarea nu ca urgenţa cuiva pentru care timpul înseamnă bani, ci ca panica nebună a unui evadat.

Când mi-am descărcat cumpărăturile amestecate, cartonul de ouă era lipicios, ceea ce a făcut-o pe vânzătoare să-l deschidă. Of. Mary Wooldford mă observase, totuşi.
- Toate 12! a exclamat fata. O să cer să vă aducă un alt carton.

Am oprit-o.
- Nu, nu, am spus. Mă grăbesc, le iau aşa cum sunt!
- Dar toate sunt...
- Le iau aşa cum sunt!

În ţara asta, să pari nebun este metoda cea mai bună de a face oamenii să coopereze. După ce a şters ostentativ codul de bare de pe produs cu un şerveţel, ea a scanat ouăle şi a dat ochii peste cap, ştergându-şi mâinile cu acelaşi şerveţel.
- Khatchadourian, a spus fata când i-am înmânat cartea de credit.

A zis cu voce tare, ca şi cum s-ar fi adresat celor care aşteptau la coadă. Era după-amiază târziu, tura potrivită pentru o slujbă după orele de şcoală; în vârstă de aproximativ 17 ani, fata aceasta ar fi putut să fie una dintre colegele lui Kevin. Bineînţeles, sunt peste şase licee în zona aceea, şi familia ei ar fi putut să se fi mutat recent din California. Dar din privirea ei nu aveam de ce să cred asta. M-a fixat cu o privire tăioasă:
- Este un nume neobişnuit.

Nu ştiu ce mi-a venit, dar sunt sătulă de asta. Nu este vorba despre ruşine. Mai degrabă sunt extenuată de ruşinea asta, care-mi scapă printre degete, ca o pată lipicioasă de albuş. O emoţie care nu duce nicăieri.
- Sunt singura Khatchadourian din statul New York, am spus cu dispreţ şi i-am smuls din mână cardul de credit.

Mi-a aruncat ouăle în plasă, unde au mai curs încă puţin.

Aşa că acum sunt acasă - ceea ce se cheamă astfel. Fireşte, nu ai fost niciodată aici, aşa că îngăduieşte-miţi-o descriu.

Ai fi surprins. Nu în ultimul rând, pentru că am ales să rămân în Gladstone, după ce iniţial făcusem atâta caz de mutarea în suburbii. Dar am simţit că ar trebui să stau relativ aproape de Kevin. În plus, dacă îmi doresc anonimatul, nu înseamnă că vreau ca vecinii mei să uite cine sunt. Vreau să ştie, şi aceasta nu este ceva pe care orice oraş şi-o permite. Este singurul loc din lume unde ramificaţiile vieţii mele sunt resimţite pe deplin şi în prezent este mult mai important pentru mine să fiu înţeleasă decât să fiu plăcută.

Aveam suficienţi bani rămaşi după ce-am plătit avocaţii pentru a-mi cumpăra un loc al meu, micuţ, dar mi-a surâs şi ideea închirierii. La fel, viaţa mea în acest duplex miniatural părea o combinaţie reuşită de temperamente. O, ai fi îngrozit: mobila din placaj subţire contrazice motto-ul tatălui tău, "materialele sunt totul". Dar eu apreciez însuşi faptul că de-abia se mai ţine.

Totul este precar aici. Scara abruptă care duce la etajul al doilea nu are balustradă, făcându-mi urcuşul la culcare ameţitor după trei pahare de vin. Podelele scârţâie şi ramele de la ferestre nu sunt etanşe, întregul loc având un aer de fragilitate şi nesiguranţă, ca şi cum toată structura ar putea pur şi simplu să dispară ca o idee proastă. Legănându-se pe umeraşe ruginite, atârnate pe o sârmă întinsă la maximum de-a lungul tavanului, becurile mici de halogen de jos au tendinţa să pâlpâie şi lumina lor tremurătoare contribuie la senzaţia de intermitenţă care îmi impregnează viaţa. De asemenea, măruntaiele singurei mele prize de telefon dau pe-afară; legătura mea nesigură cu lumea exterioară atârnă de două sârme legate prost şi se întrerupe des. Deşi proprietarul mi-a promis un aragaz normal, nu mă deranjează plita - al cărei led de aprindere nu funcţionează. Rămân adesea în mână cu clanţa dinspre interior a uşii de la intrare. Până acum am fost în stare să o pun la loc, dar ciotul rămas în broască începe să mă tachineze de parcă ar fi mama: nu poţi să pleci de acasă.

Trebuie să recunosc totuşi că duplexul meu are tendinţa evidentă de a-şi folosi resursele până la extrem. Încălzirea este slabă, emanând din calorifere într-o respiraţie găunoasă şi stătută şi, cu toate că este doar începutul lui noiembrie, deja am forţat repartitoarele la maximum. Când fac duş, folosesc toată apa caldă şi deloc pe cea rece; este doar călâie, atât cât să nu tremur, dar conştientizarea faptului că nu există rezervă îmi impregnează abluţiunile cu nelinişte. Termostatul din frigider este setat la maximum, şi totuşi laptele rezistă doar trei zile.

În ceea ce priveşte decorul, acesta evocă o bătaie de joc aparent potrivită. Nivelul inferior este zugrăvit neglijent, cu un galben ţipător, cu urme vizibile de bidinea, cu dâre albicioase, ca şi cum ar fi fost mâzgălit cu creionul. Sus, în dormitorul meu, pereţii sunt vopsiţi în albastru, la fel ca mâzgălelile din clasele primare. Această căsuţă nesigură nu pare reală, Franklin. Şi nici eu.

Totuşi, sper că nu mă compătimeşti; nu asta este intenţia mea. Dacă aş fi vrut, aş fi putut să-mi găsesc o casă mai luxoasă. Îmi place aici, într-un fel. E ca o glumă, o jucărie. Trăiesc într-o casă de păpuşi. Chiar şi mobila este disproporţionată. Masa din sufragerie îmi ajunge până la piept, ceea ce mă face să mă simt ca o copilă, iar micuţa noptieră pe care mi-am instalat laptopul este mult prea joasă ca să poţi scrie ceva - aproximativ aceeaşi înălţime pe care se servesc la grădiniţă biscuiţi cu cocos şi suc de ananas.

Poate că această atmosferă de copilărie, neobişnuită, explică de ce n-am votat ieri, la alegerile prezidenţiale. Pur şi simplu am uitat. Totul în jurul meu pare să se întâmple atât de departe. Şi acum, decât să se opună ferm desprinderii mele, ţara mi s-a alăturat în tărâmul suprarealismului. Voturile sunt numărate. Dar, ca în unele din povestirile lui Kafka, nimeni nu ştie cine a câştigat.

Şi am acest cofraj de ouă - ce-a mai rămas din ele. Am golit resturile într-un bol şi am pescuit cojile. Dacă ai fi fost aici, aş fi pregătit frittata, amestecând cartofi tăiaţi cuburi, coriandru şi acea linguriţă de zahăr care constituie tot secretul. Dar cum sunt singură, le voi deşerta într-o cratiţă, le voi amesteca şi am să le mănânc morocănoasă. Dar o să le mănânc, totuşi. Era ceva în gestul lui Mary care, într-un mod incipient, mi se părea elegant.

Mâncarea m-a îngreţoşat la început. Când am vizitat-o pe mama în Racine, m-am înverzit înaintea dolmei umplute făcute de ea, cu toate că îşi petrecuse toată ziua opărind frunzele de viţă-de-vie şi rulând umplutura de orez şi carne de miel în pacheţele ordonate; i-am adus aminte că ar putea să le congeleze. În Manhattan, când treceam în grabă pe lângă băcănia de pe Strada 57, în drum spre biroul de avocatură al lui Harvey, mirosul ardeiat de pastramă grasă îmi întorcea stomacul pe dos. Dar greaţa trecea şi uitam. Când, după patru sau cinci luni, a început să mi se facă foame - foame de lup chiar - apetitul mi s-a părut deplasat. Aşa că am continuat să fac pe femeia care şi-a pierdut interesul pentru mâncare.

Dar, după aproape un an, am înţeles că tot teatrul meu era o pierdere de vreme. Dacă deveneam cadaverică, nimănui nu îi păsa. La ce să mă aştept, că o să-mi cuprinzi cutia toracică în acele braţe enorme, cu care trebuie că se măsoară caii, şi o să mă ridici deasupra capului cu un reproş aspru, care este bucuria nemărturisită a oricărei femei occidentale: "Eşti prea slabă"?

Aşa că acum mănânc un corn la cafea în fiecare dimineaţă, adunând cu degetul umezit fiecare firimitură căzută. Tăierea metodică a verzei îmi ocupă o porţiune importantă a acestor seri lungi. Am şi refuzat chiar, o dată sau de două ori, acele câteva invitaţii în oraş care încă îmi clincăne în robotul telefonului - de obicei prieteni din străinătate, care mai trimit un e-mail din când în când, dar pe care nu i-am văzut de ani de zile. Mai ales dacă nu ştiu- şi de asta pot să-mi dau seama întotdeauna: inocenţii sunt prea zgomotoşi, în vreme ce iniţiaţii încep cu o ezitare politicoasă şi un ton potolit, bisericos. Evident, nu vreau să încep iar să declam povestea. Nici nu caut compasiunea mută a prietenilor care nu ştiu ce să spună, lăsându-mă astfel să-mi revărs oful atunci când fac conversaţie. Dar ceea ce mă împinge să-mi cer scuze pentru cât sunt de "ocupată" este faptul că sunt îngrozită că şi eu, şi partenerul meu de cină vom comanda o salată şi va veni nota de plată şi va fi de-abia 8:30 sau 9:00 seara şi mă voi duce acasă, în duplexul meu minuscul şi nu voi avea nimic de făcut.

E amuzant, după ce am călătorit atâta cu A Wing and a Prayer - un restaurant diferit în fiecare seară, unde chelnerii vorbesc spaniola sau thailandeza, al cărui meniu conţine seviche sau câine - că am devenit aşa de fixată pe această rutină implacabilă. Oribil. Încep să semăn cu mama! Dar nu pot să renunţ la acest mic ritual (o bucată de brânză sau şase-şapte măsline; piept de pui, o friptură sau omletă; legume fierbinţi; un singur biscuit de vanilie; nu mai mult vin decât exact jumătate de sticlă); e ca şi cum m-aş plimba pe un vrej de fasole şi un pas greşit m-ar dezechilibra. A trebuit să renunţ la mazăre cu totul, pentru că prepararea ei nu era suficient de laborioasă.

Oricum, deşi separaţi, ştiam că eşti îngrijorat dacă mănânc sau nu. Întotdeauna ai făcut asta. Datorită răzbunării ineficiente a lui Mary Wooldford din seara asta, sunt plină ochi. Nu toate glumele vecinilor noştri s-au dovedit atât de inofensive.

Galoanele de vopsea stacojie aruncate peste veranda din faţă, de exemplu, când încă locuiam în căsoiul nostru de parveniţi (asta era, Franklin, chiar dacă îţi place sau nu să auzi asta: un căsoi), pe strada Palisade Parade. Peste ferestre şi peste uşa de la intrare. Au venit într-o noapte şi, până m-am trezit dimineaţa, vopseaua aproape că se uscase. Atunci m-am gândit, doar cam la o lună după aceea - cum am să numesc acea joi? - că nu mai puteam fi îngrozită sau rănită. Presupun că este o vanitate obişnuită, aceea că ai suferit deja atât de mult, încât însăşi suferinţa, în întregul ei, să te facă să fii în siguranţă.

Când am trecut din bucătărie în sufragerie în aceea dimineaţă, mi-am dat seama că eram imună la nonsens. Am oftat. Soarele strălucea prin ferestre, cel puţin prin acele geamuri nemâzgălite de vopsea. Se strecura şi prin locuri unde vopseaua era mai subţire, dând pereţilor crem din cameră o nuanţă strălucitoare de roşu puternic, ca a unui restaurant chinezesc.

Întotdeauna am urmat o regulă, una pe care tu o apreciai, de a înfrunta lucrul de care mă temeam, deşi această strategie a luat naştere pe vremea când temerile mele erau legate de faptul că mă pierdeam într-un oraş străin - joacă de copil. Ce n-aş da acum să mă pot întoarce la zilele când habar n-aveam ce mă aşteaptă (o joacă de copil, în sine, de exemplu). Totuşi, obiceiurile vechi mor greu, aşa că, decât să mă întorc în patul nostru şi să trag cuvertura, am decis să mă confrunt cu actul de vandalism. Dar uşa de la intrare era înţepenită, lipită cu vopsea groasă, stacojie. Spre deosebire de latex, vopseaua nu se dizolvă în apă. Şi vopseaua este scumpă, Franklin. Cineva a făcut o investiţie serioasă. Fireşte, vechiul nostru cartier are multe cusururi, dar lipsa banilor nu a fost niciodată unul dintre ele.

Aşa că, îmbrăcată în halat, am ieşit pe uşa laterală şi am înconjurat casa până la uşa din faţă. Uitându-mă la decorul vecinilor îmi simţeam faţa blocată în aceeaşi "mască impasibilă" pe care New York Times a descris-o la proces. Post, mai puţin amabil, a descris expresia mea facială ca fiind "sfidătoare", iar ziarul local Journal News a mers chiar mai departe: "Din expresia implacabilă de pe chipul împietrit al Evei Khatchadourian, părea că fiul ei n-ar fi făcut nimic mai sfidător decât să-şi înmoaie pensula în cerneală." (Recunosc că am fost încrâncenată la proces, mijindu-mi ochii şi sugându-mi obrajii; îmi aduc aminte că am împrumutat atunci unul dintre motto-urile aşa-zişilor băieţi duri: "Nu-i lăsa să te vadă transpirând". Dar, Franklin, "sfidătoare"? Încercam să nu plâng.)

Efectul era oarecum magnific, dacă îţi place senzaţionalul, ceea ce nu era cazul meu în acel moment. Casa arăta ca şi cum ar fi avut beregata tăiată. Stropită în teste Rorschach sălbatice, nuanţa fusese aleasă atât de meticulos - intensă şi strălucitoare, cu o umbră de albastru-purpuriu - încât ar fi putut să fie preparată special.

Mă gândeam prosteşte că, dacă răufăcătorii au comandat această culoare în loc să o ia de pe raft, poliţia ar fi putut să-i identifice.

Nu aveam de gând să mai intru într-o secţie de poliţie decât dacă era absolut necesar.

Kimonoul meu era subţire, cel pe care mi l-ai dat la prima noastră aniversare, din 1980. Era de vară şi era singurul pe care-l aveam de la tine şi atunci nu purtam altceva. Am aruncat foarte multe, dar nimic din ce mi-ai dat sau ai lăsat în urmă. Recunosc că aceste talismane sunt o tortură. De asta le şi păstrez. Acele tipuri de terapeuţi agresivi ar pretinde că dulapurile aglomerate nu sunt "sănătoase". Permite-mi să nu fiu de acord. Prin contrast cu durerea crispantă şi josnică a lui Kevin, a vopselei, a proceselor penale şi civile, este o durere plenară. Mult minimalizată în anii '60, plenitudinea este o însuşire pe care am ajuns să o apreciez ca fiind uimitor de rară.

Ideea este că, strângând în mână acel material albastru moale şi evaluând zugrăveala oarecum neglijentă pe care vecinii noştri crezuseră de cuviinţă să o sponsorizeze, îmi era frig. Era luna mai, dar răcoare, cu un vânt tăios. Înainte să descopăr eu însămi acest lucru, îmi închipuiam că, după apocalipsa personală, micile neplăceri ale vieţii dispar efectiv. Dar nu e adevărat. Încă mai simţi frigul, încă disperi dacă ţi s-a pierdut ceva la poştă şi încă eşti iritat să descoperi că nu ţi s-a dat restul corect la Starbucks. Ar putea părea un pic jenant în aceste circumstanţe să am încă nevoie de pulover sau manşon, ori să obiectez că am fost trasă pe sfoară cu 1 dolar şi 50 de cenţi. Dar din acea joi toată viaţa mea a fost sufocată într-o asemenea pătură de ruşine, încât am ales să găsesc alinare în aceste necazuri trecătoare, embleme ale unui protocol de supravieţuire. Fiind îmbrăcată necorespunzător pentru anotimpul respectiv sau enervându-mă că în Wal-Mart-ul de mărimea unui târg de vite nu pot să localizez o cutie de chibrituri, mă mândresc cu banalul emoţional.

Căutând iar uşa laterală, mă întrebam cum ar fi putut o bandă de răufăcători să atace atât de meticulos această structură în timp ce eu dormeam liniştită înăuntru. Am dat vina pe doza puternică de calmante pe care o luam în fiecare noapte (te rog, Franklin, nu spune nimic, ştiu că nu eşti de acord) până când am realizat că îmi imaginam scena greşit. Asta la o lună mai târziu, nu la o zi după. Nu au fost nici plânsete sau strigăte, nici măşti de ski sau arme cu amortizor. Au venit pe neobservate. Singurele zgomote erau de crenguţe rupte, o bubuitură înfundată atunci când prima cutie de vopsea a izbit magnifica noastră uşă de mahon, sunetul adormitor, ca de valuri, al vopselei pe geam, un ciocănit înfundat la împroşcare, nu mai tare decât o ploaie abundentă. Casa noastră nu a fost stropită cu spray Day-Glo, ca semn al unei mânii spontane, ci cu o ură care a scăzut până a devenit groasă şi savuroasă, ca un sos fin franţuzesc.

Ai fi insistat să angajăm pe cineva să facă curăţenie. Ai avut întotdeauna o predilecţie pentru splendidul model american de specializare, în care există un expert pentru orice nevoie, astfel că uneori răsfoiai Pagini Aurii doar pentru distracţie: "Îndepărtăm vopseaua: Smalţ stacojiu". Dar atât de multe s-au scris în ziare despre cât de bogaţi eram şi cât de răsfăţat era Kevin! Nu voiam să-i dau oraşului Gladstone satisfacţia de a rânji, uite, ea poate pur şi simplu să angajeze încă un servitor să cureţe mizeria, la fel ca acel avocat scump. Nu, i-am făcut să mă privească zi după zi, răzuind cu mâna, închiriind un aparat de sablat pentru cărămizi. Într-o seară mi-am zărit reflecţia după o zi de muncă - hainele pătate, unghiile rupte, părul prăfuit - şi am ţipat. Am mai arătat aşa doar o singură dată înainte.

Câteva fisuri în jurul uşii s-ar putea să mai aibă încă o tentă roşiatică; adânc, în profunzimea acelor cărămizi pseudo-antice s-ar putea încă să mai lucească stropi de dispreţ, la care n-am reuşit să ajung cu scara. N-am de unde să ştiu. Am vândut acea casă. După procesul civil, am fost nevoită.

Mă aşteptasem să fie greu să vând acea proprietate. Cumpărătorii superstiţioşi cu siguranţă se vor feri când vor afla cine a fost proprietarul. Asta demonstrează încă o dată cât de puţin îmi cunoşteam propria ţară. Cândva m-ai acuzat că toată curiozitatea mea se duce pe "fundăturile lumii a treia", în vreme ce, chiar în faţa mea, era unul dintre extraordinarele imperii din istorie. Ai avut dreptate, Franklin. Nicăieri nu-i ca acasă.

De îndată ce proprietatea a fost scoasă la vânzare, ofertele au început să apară. Şi asta nu pentru că ofertanţii nu ştiau; tocmai pentru că ştiau. Casa noastră a fost vândută la un preţ mai mare decât valora - peste 3 milioane de dolari. În naivitatea mea, nu am înţeles că tocmai celebritatea casei a fost motivul cumpărării. În timp ce îşi băgau nasul în cămară, se pare că acele cupluri îşi imaginau cu satisfacţie momentul petrecerii de casă nouă.

[Clinc-Clinc!] Fiţi atenţi, oameni buni! Voi propune un toast, dar mai întâi, nu o să vă vină să credeţi de la cine am cumpărat această proprietate. Sunteţi gata? Eva Khatchadourian... Sună cunoscut? Cred şi eu! Că, până la urmă, unde ne-am mutat? Gladstone!... Mda, chiar acea Khatchadourian, Pete, dintre toţi Khatchadourienii pe care-i ştii? Hristoase, omule, eşti cam lent!

... Întocmai, "Kevin". Tare, nu? Puştiul meu, Lawrence, stă acum în camera lui. Acum o seară sau două, ce crezi că-mi spune? Că să stau cu el cât se uită la
Henry: Portretul unui ucigaş în serie deoarece camera lui era bântuită de "Kevin Ketchup". A trebuit să dezamăgesc copilul. Îmi pare rău, îi zic, Kevin Ketchup nu are cum să-ţi bântuie dormitorul din moment ce nenorocitul ăla mic şi nul este cât se poate de viu şi bine mersi într-o închisoare de minori. Dacă ar fi fost după mine, crede-mă, nemernicul ăla ar fi trebuit trimis pe scaunul electric... Nu, n-a fost atât de rău ca la Columbine. Câţi au fost, scumpo, 10? Nouă, corect, şapte copii şi doi adulţi. Şi profesoara aia pe care a căsăpit-o era idolul pramatiei sau ceva de genul ăsta. Şi nu ştiu dacă ar trebui să dăm vina pe clipurile video, pe muzica rock. Am crescut cu muzica asta, nu-i aşa? Niciunul dintre noi nu a început să omoare de nebun prin liceu. Uite, Lawrence, de exemplu. E înnebunit să vadă sânge şi maţe scoase la TV şi, oricât de realiste ar fi, nici nu clipeşte. Dar cum a fost când iepurele lui a fost călcat de maşină? A plâns o săptămână. Ei ştiu să facă diferenţa.

Îl creştem învăţându-l ce e bine. Poate că pare nedrept, dar trebuie să te întrebi ce fel de părinţi erau ăştia
.

Eva

0 comentarii

Publicitate

Sus