Poemas
Editura Espiral maior, 2004
SORA FÎNTÎNĂ
STAU SINGUR ŞI MĂ UIT PE O STRADĂ PUSTIE
stau singur cu buzunarele pline de cîini
stau singur şi ascult foşnetul oaselor
e ca şi cum ar adia vîntul peste un clopot de ceară
doar după primul colţ la prima răspîntie
s-ar putea oricînd să apară cineva învăluit într-o ploaie de lumină
şi va trebui să mă acopere cu mantia lui pentru că
s-ar putea odată cu el să vină o ploaie sau o ninsoare
sau chiar o afurisită de lapoviţă
să ne îngheţe casele proaspăt spălate
deşi ieri a fost mai frig decît azi
deasupra mea zboară cîţiva porumbei cerşetori
filantropii le-au pus fărîmituri de pîine pe balcoane
şi eu mort de mult cu o piatră de moară pe piept
am hotărît în sfîrşit să plec
să pornesc de pildă dintr-un grajd înecat în aburi
să merg aşa pînă la un crîng (tufiş) unde mă aşteaptă sora Fîntînă
să mă reazăm acolo de prăbuşirea ei
(salonul 3003, 10 octombrie 1986)
(din vol. Cele sfinte cîinilor, 1990)
LA HERMANA POZO
ESTOY SOLO MIRANDO A LO LARGO DE UNA CALLE DESIERTA
estoy solo con los bolsillos llenos de perros
estoy solo y escucho el crujir de los huesos
es como si un viento leve soplase sobre una campana de cera
pero tras la primera esquina en la primera encrucijada
puede en cualquier momento aparecer alguien envuelto en una lluvia de luz
y deberá taparme con su manto ya que
junto a él también podría llegar una lluvia una nevada
o incluso una maldita de cellisca
a congelar nuestros huesos recién lavados
pese a que ayer hizo más que hoy
encima de mí vuelan algunas palomas pordioseras
los filántropos dejaron para ellas migas de pan en los balcones
y yo muerto hace tiempo con una rueda de molino sobre el pecho
he decidido finalmente marcharme
emprender por ejemplo camino desde un establo lleno de vapores
y andar así hasta un matorral (o mata) donde me espera la hermana Pozo
y apoyarme allí en su desmoronamiento
(Salón 3003, a 10 de octubre de 1986
(vol. Lo sagrado a los perros, 1990)
POETUL-COPIL
AR TREBUI SĂ ŞTIM DIN CAPUL LOCULUI CĂ EL MAI VIEŢUIEŞTE
Sub cerul nesfîrşit înfăţişînd rigoarea unor limite deloc neînsemnate
şi de asemenea să ni-l înfăţişăm cu baioneta sfredelindu-i
pieptul şi purtînd pe umeri materia fundamentală a durerii
sau să-l privim pe calea cea închisă cum îl conduc orbitele
umplute cu tenebre şi cum adună laolaltă respingeri hotărîte
risipiri de oase tari şi de fragile simţăminte
el care trece aproape nebăgat în seamă pe la porţi şi scoate la
iveală sărăcia tristă a rădăcinilor uitate
fără să dea de bănuit că ar fi totuşi trandafirul care aleargă prin grădină
camera 417
(din vol. Cuţitul cununat, 1990)
EL POETA-NIÑO
CABE SABER DE UNA VEZ POR TODAS QUE EL VIVE AÚN BAJO
el cielo inmenso representando el rigor de unos límites
nada fútiles
cabe asimismo imaginar la bayoneta horadándole el pecho
y sus hombros el manto fundamental del dolor
o cabe observar órbitas llenas de tinieblas que están llenándole
por un atolladero y él juntando lado a lado rechazos decididos y arenas de huesos duros y de sentimientos frágiles
él que casi inadvertido pasa de puerta en puerta y saca a
relucir la triste pobreza de las raíces olvidadas
sin dar a sospechar que sin embargo podría ser aquel rosal
que está brincando por el jardín
habitación 417
(vol. El noviazgo del cuchillo, 1990)