ca o licărire

În perioada 10-16 mai 2004, la Centrul Cultural al Fundaţiei Anonimul de la Sf. Gheorghe, din Delta Dunării, a avut loc a doua ediţie a Festivalului Concurs de Poezie Prometheus. Juriul de anul acesta a fost format din Sorin Marin - preşedintele Fundaţiei Anonimul, Tudorel Urian şi Dan C. Mihăilescu.

Cei 12 participanţi la concurs, aleşi în urma unei preselecţii, au fost Ioana Băeţică, Iulia Balcanaş, Gabriel Codruţ Berceanu, Ştefan Bolea, Rita Chiribuţă, Cosmin Ciotlos, Tudor Creţu, Teodor Duna, Oana Cătălina Ninu, Ionuţ Radu, Iulia Stoian şi Alexandra Vatamanu.

Concursul a constat în scrierea a două poezii, una care să conţină un număr de 6 cuvinte impuse şi una care să includă două versuri de Benjamin Fundoianu. Au fost acordate 3 premii în valoare de: 20.000.000 (premiul I), 15.000.000 (premiul II) şi 10.000.000 (premiul III), iar cîştigătorul premiului I este implicit nominalizat la Marele Premiu Prometheus 2004 pentru secţiunea Opera Prima.

În săptămînile următoare LiterNet va prezenta toate cele 24 de poezii ale participanţilor la acest concurs, cîte un concurent în fiecare săptămînă, în ordine alfabetică.




ca o licărire
a cărbunilor sau jarului
peste care sufli în vătrai
roşul aţâţat de vânt
al pielii pescarilor
brăzdată de ridurile adânci
de pe coate sau frunte
o mineralogie un viitor model de pulovăr
purtat la o masă târziu
când nostalgia e un peisaj cu mesteceni
o privelişte în care nu mai distingi stelele
de ochii păsărilor împăiate:
lebede şi cormorani
cocostârci şi pelicani
ce par a continua să planeze
peste luciul de şenilă împotmolită în mâl
al apelor curgând cu ultimele puteri
în felul unei benzi ORWO
ce se mai roteşte 2-3 secunde
după ce magnetofonul a fost scos din priză.




"boii urâţi şi teferi s-au limpezit în şes
şi au ţipat cocoşii târziu şi fără sens"
degeaba am mai încerca aşadar
s-o apucăm în vreuna dintre direcţiile în care se îndreaptă
crengile ude şi negre ale arborilor
e ca şi cum ne-ar purta ghinion
numărul stelelor
oglindite într-o baltă din preajmă


aceste zile
şi zgomotele tot mai seci ale amnarelor
şi trosniturile dulapurilor de mahon
la amiază
când paginile cărţilor sunt platforme ude
pe care ne plimbăm desculţi
până ce pielea absoarbe toată umezeala
iar asfaltul - într-adevăr - nu mai luceşte
şi nici euforia particulelor de apă minerală
ce urcă în permanenţă şi se sparg
la suprafaţa paharelor înalte
nu ne mai îmbărbătează
nu ne mai face să credem
că am (mai) putea trece înot
un râu cât de cât vizibil pe hartă.