Cum mi-o imaginez pe Georgia O'Keeffe la ferma ei fantomă[i]
"Dispoziția mea cea mai plăcută preferă o lume lipsită de oameni"
(Georgia O'Keeffe)
N-o să mă satur vreodată de deșert,
de dealurile lui aspre, punctate de desiș,
copacii lipsiți de sentiment, învăluiți în praf.
Acum că m-a părăsit pentru o alta,
doar o mână de bufnițe și turturele mai rup tăcerea, când
se desfășoară în fața ochilor mei ca un orizont.
Mi-a ajuns doliul, nu-l mai vreau, vreau doar
să traversez podeaua aspră a deșertului,
care a fost odată ocean,
și să aranjez în grădină o mână de pietre negre
în formă de inimă pe care să o numesc "a mea".
Am eșuat aici de câteva ori deja de-a lungul vieții
și am găsit calea înapoi
sub un cer nemilos.
Fiindc-am lăsat apele să curgă departe de mine,
deșertul m-a descoperit, pe mine și credința mea de neclintit,
legată de Ținuturile Neprimitoare care mi se desfășoară în fața ușii.
Îmi așez șevaletul în câmpii de cinabru și in
de unde pot explora paleta solitudinii,
pot surprinde munții de mandarină-pudrată dispuși pe cer,
stânci izolate-n spațiu, ridicându-se din platouri
de culoarea bananei și-a curmalei și-a vaniliei,
movile sinuoase striate cu verde celadon,
și-o ceață de lavandă acoperind zările.
În fiecare zi scormonesc pământul după scoici fosilizate,
mici căsuțe-fantomă bine lucrate,
adăposturi aeriene în care să pot locui.
Sunt liberă s-adun oasele albite ale deșertului:
coarnele unui cerb, pelvisul unui cal, craniul unui berbec,
și să le despic larg ca pe fluturi,
să le înmoi în buchete de flori sălbatice,
și să le atârn deasupra eternului Pedernal.
În dimineața asta m-am aventurat în adâncul unor locuri întunecate[ii],
doar fiindc-am vrut, fiindc-a fost greu
și fiindcă m-așteptau acolo frica și durerea.
Când m-am întors,
am luat scara din atelier
și-am proptit-o de cerul serii.
A fost de-ajuns.
"Dispoziția mea cea mai plăcută preferă o lume lipsită de oameni"
(Georgia O'Keeffe)
N-o să mă satur vreodată de deșert,
de dealurile lui aspre, punctate de desiș,
copacii lipsiți de sentiment, învăluiți în praf.
Acum că m-a părăsit pentru o alta,
doar o mână de bufnițe și turturele mai rup tăcerea, când
se desfășoară în fața ochilor mei ca un orizont.
Mi-a ajuns doliul, nu-l mai vreau, vreau doar
să traversez podeaua aspră a deșertului,
care a fost odată ocean,
și să aranjez în grădină o mână de pietre negre
în formă de inimă pe care să o numesc "a mea".
Am eșuat aici de câteva ori deja de-a lungul vieții
și am găsit calea înapoi
sub un cer nemilos.
Fiindc-am lăsat apele să curgă departe de mine,
deșertul m-a descoperit, pe mine și credința mea de neclintit,
legată de Ținuturile Neprimitoare care mi se desfășoară în fața ușii.
Îmi așez șevaletul în câmpii de cinabru și in
de unde pot explora paleta solitudinii,
pot surprinde munții de mandarină-pudrată dispuși pe cer,
stânci izolate-n spațiu, ridicându-se din platouri
de culoarea bananei și-a curmalei și-a vaniliei,
movile sinuoase striate cu verde celadon,
și-o ceață de lavandă acoperind zările.
În fiecare zi scormonesc pământul după scoici fosilizate,
mici căsuțe-fantomă bine lucrate,
adăposturi aeriene în care să pot locui.
Sunt liberă s-adun oasele albite ale deșertului:
coarnele unui cerb, pelvisul unui cal, craniul unui berbec,
și să le despic larg ca pe fluturi,
să le înmoi în buchete de flori sălbatice,
și să le atârn deasupra eternului Pedernal.
În dimineața asta m-am aventurat în adâncul unor locuri întunecate[ii],
doar fiindc-am vrut, fiindc-a fost greu
și fiindcă m-așteptau acolo frica și durerea.
Când m-am întors,
am luat scara din atelier
și-am proptit-o de cerul serii.
A fost de-ajuns.
Imagining Georgia O'Keeffe at her Ghost Ranch
'My pleasant disposition likes the world with nobody in it.'
(Georgia O'Keeffe)
I will never tire of the desert,
its severe hillsides, punctuated with mesquite,
its unsentimental trees, shrouded in dust.
Now that he has left me for another,
a few owls and a mourning dove are all that splinter the silence
spreading before me like a horizon.
I don't need more mourning, I want to
walk across the bristly desert floor
that the ocean turned into,
arrange some black stones in my yard
into a cordate shape I'll call My Heart.
I was shipwrecked here a few times in my life
and found restoration
under a pitiless sky.
Having let all the waters pour away,
the desert unwrapped me, and my flint faith,
bound to the Badlands rolling from my door.
I set my easel in plains of cinnabar and flax
so I can explore the palette of solitude,
capture mandarin-dusted mountains, staggered against sky,
cliffs isolated in space, rising from the plateaux
in banana and persimmon and cream,
undulating mounds striated with celadon
and a lavender mist coating the distance.
Every day I scour the ground for fossil seashells,
little definite ghost-houses,
air-havens I could live in.
I'm free to gather the bleached bones of the desert:
deer horn, horse's pelvis, ram's skull,
splaying them open like butterflies,
dipping them in bouquets of wildflowers,
suspending them above the ever-looming Pedernal.
This morning I trekked far into the Black Place
because I could, because it was difficult,
because fear and pain were expecting me.
When I got back
I grabbed the ladder by the shed
and leaned it against the evening sky.
It needed nothing.
'My pleasant disposition likes the world with nobody in it.'
(Georgia O'Keeffe)
I will never tire of the desert,
its severe hillsides, punctuated with mesquite,
its unsentimental trees, shrouded in dust.
Now that he has left me for another,
a few owls and a mourning dove are all that splinter the silence
spreading before me like a horizon.
I don't need more mourning, I want to
walk across the bristly desert floor
that the ocean turned into,
arrange some black stones in my yard
into a cordate shape I'll call My Heart.
I was shipwrecked here a few times in my life
and found restoration
under a pitiless sky.
Having let all the waters pour away,
the desert unwrapped me, and my flint faith,
bound to the Badlands rolling from my door.
I set my easel in plains of cinnabar and flax
so I can explore the palette of solitude,
capture mandarin-dusted mountains, staggered against sky,
cliffs isolated in space, rising from the plateaux
in banana and persimmon and cream,
undulating mounds striated with celadon
and a lavender mist coating the distance.
Every day I scour the ground for fossil seashells,
little definite ghost-houses,
air-havens I could live in.
I'm free to gather the bleached bones of the desert:
deer horn, horse's pelvis, ram's skull,
splaying them open like butterflies,
dipping them in bouquets of wildflowers,
suspending them above the ever-looming Pedernal.
This morning I trekked far into the Black Place
because I could, because it was difficult,
because fear and pain were expecting me.
When I got back
I grabbed the ladder by the shed
and leaned it against the evening sky.
It needed nothing.