Uite iubitule, încă un bob de orez....

Am stat mult să mă gândesc... să închid prăvalia... să n-o închid... Lumea e la mare, cui îi mai arde de scris/citit... şi cu inundaţiile astea tragi-comice (în fiecare primăvara-vară-toamnă când se dezgheaţă râurile sau când plouă, dau apele pe dinafară şi iau casele oamenilor şi le omoară vitele şi copiii şi bătrânii şi ei, oamenii ce fac? Sapă ei şanţuri? Fac ei diguri? Nu, "aşteptăm să se usuce apa, ce să facem". Şi vine guvernul, promite ajutoare de 8 miliarde de lei, şi uite-aşa mai trece o viitură, până la următorul dezastru natural care se abate asupra Româniuţei) e de-a dreptul imoral să te mai bucuri de răcoarea în care se scaldă Bucureştiul de câteva zile.

Am să scriu însă despre o dimineaţă şi o seară din ultimele două săptămâni, pentru că amândouă au fost frumoase şi calde, dar calde aşa cum îmi place mie – spre 25 de grade şi cu un uşor vânt adiind de la stânga la dreapta sau de la dreapta la stânga, direcţia nu este importantă.

În urmă cu două săptămâni m-am căsătorit.
Deşi plouase toată săptămâna, în dimineaţa de care vă vorbesc, a fost soare. Deşi mă consider o persoană puternică, am trăit 9 ore de emoţii pe care nu mi le imaginam. Cât de greu poate să fie să spui da şi să semnezi în trei locuri ? Vorbesc tot timpul, scriu tot timpul, am mai participat la asemenea evenimente şi de fiecare dată am râs de tremurul celorlalţi, când întrebaţi dacă de bună voie şi nesiliţi de nimeni... le pierea glasul sau simţeau nevoia să respire înainte să răspundă, ori ezitau, îşi priveau perechea şi abia apoi spuneau da, sau şi mai amuzant, tăceau nedefinit.

Ei bine, celor ce mai sunt tentaţi să facă pe deştepţii, le urez revelaţia pe care am trăit-o eu atunci când am fost întrebată în public, îl iei tu pe bărbatul acesta? Da, îl luasem deja, am trecut pe-aici doar ca să vă spunem şi vouă. Iniţial plănuisem să venim doar noi şi doi martori cu care, pe urmă, să plecăm la mare sau la munte, să spargem clişeul cu orezul aruncat în ochi, fotograful oficial care face poze doar în anumite momente cheie şi acordeonistul care în mod fatal cântă o populară la ieşirea din casa de căsătorie. Mă gândeam chiar cu ciudă că prea în grabă se face totul, prea ca la fabrică, două minute, de bună voie, da, statul ocroteşte, vă declar căsătoriţi, următorii... Ce rost are să vii cu toată liota de rude şi prieteni după tine, deranjezi oamenii pentru două minute, lasă, am zis, când o fi cununia religioasă cu felicitările, masa şi dansul îi chemăm numai pe ăia de ne sunt cu adevărat apropiaţi şi pentru care nunta noastră nu va fi considerată o taxă pe prietenie. Norocul meu, însă, poartă un nume, se cheamă Denise şi ea mi-a adus aminte că trăim printre oameni şi că pentru toate lucrurile există un tipic şi un rost care trebuie respectate, indiferent cât de rebeli ne închipuim că suntem.

Aşa se face că la început am invitat 4 colegi de-ai mei şi trei de-ai lui... pe urmă încă vreo trei rude... pe urmă, la lista de invitaţi am mai adăugat câteva nume (nu putem să nu invităm şi pe... şi pe..., nu se face, încercam să-mi consolez logodnicul, hai, că n-o fi foc, nu durează mult...). În dimineaţa aceea, când mai bine de cincizeci de oameni m-au onorat cu prezenţa lor, am înţeles însă cât de important este să nu fii singur în asemenea momente. Toţi cei care au venit – cei mai mulţi colegi de radio, ne-au zâmbit atât de frumos şi ne-au înconjurat cu atâta drag, încât le sunt recunoscătoare astăzi. M-am bucurat să-i văd chiar şi pe cei pe care nu-i cunoşteam foarte bine din familia lui, m'am bucurat când i-am văzut pe prietenii de la LiterNet (Corina a venit de la Craiova special pentru ziua asta!, Delia a chiulit de la serviciu, Radu şi-a adus şi aparatul de fotografiat) m-am bucurat când s-au adunat la un loc toţi oamenii pe care îi vedeam zi de zi, dar care acum veniseră acolo pentru noi, îmbrăcaţi de sărbătoare şi cu flori în mâini, deşi ceremonia aia banală durează foarte puţin şi n-are nimic sfânt, e doar o formalitate fără de care nu te primeşte in biserică. E drept, n-are nimic sfânt, dar magia nu o creează locul ori circumstanţele, ci oamenii şi datorită invitaţilor noştri, am plutit într-o bulă de fericire care încă mă emoţionează şi acum, după două săptămâni.

El se gândea că am să sufăr când părinţii miresei vor fi invitaţi să stea în stânga şi în stânga mea nu va fi tata, pentru că era departe şi prea am făcut totul din scurt... Se mai gândea ce-o să facă dacă mă prăbuşesc, că prea tremuram ca varga agăţată de mâna lui... Nu am suferit, pentru că tata deşi nu era lângă mine ne dăduse binecuvântarea lui şi ştiam că în clipele alea se gândea la noi şi îmi era de-ajuns. Nici nu m-am prăbuşit pentru că m-am ţinut bine, cu toate puterile, de mâna iubitului meu, e drept că i-am cam strivit degetele dar n-am căzut, am stat în picioare. Emoţiile mele s-au transmis şi funcţionarei statului – o doamnă blondă pe care o asasinasem deja cu indecizia noastră (ne păstrăm fiecare numele, ba nu, ne-am răzgândit, le alăturăm, dar nu sună bine, hai să mai facem o dată formularul). Doamna îşi păstrase calmul şi ne acceptase dosarul deşi nu era chiar complet şi nu s-a supărat când nu ne-am întors în câteva zile cu hârtiile lipsă... aşa că m-am bucurat să văd că ea urma să ne şi întrebe. "Uite-o pe doamna aia drăguţă", i-am zis iubitului meu şi el a zâmbit. Nu repetasem intonaţia da-ului, nu exersasem noua semnătură, de fapt, ca să fim sinceri habar nu aveam pe ce lume trăiam, copleşiţi de emoţia uriaşă la care nu ne aşteptam.

Am trecut pe sub podul de flori, au aruncat cu orez în noi (mă făcusem mică şi mă ascunsesem la pieptul lui şi el mă apăra de valurile de boabe aruncate cu generozitate de mătuşile mai în vârstă), ne-a cântat şi acordeonul până l-am blagoslovit pe cântăreţ cu un pahar de şampanie. N-am făcut pozele clasice, de grup, nu a fost o ceremonie perfectă din punct de vedere organizatoric (am uitat şampania în portbagaj şi încă nu îmi amintesc cine a servit invitaţii cu bomboane), dar s-a terminat cu bine. Am ajuns înapoi la radio, cu proaspătul meu soţ, puţin stingher printre atâţia oameni care îi tot spuneau să aibă grijă de mine. Ne-au cântat la mulţi ani şi ne-au urat tot ce se urează, însă fiecare banalitate care se spune în asemenea ocazii, ne-a fost importantă. Am primit cu drag toate urările, florile, cadourile şi ne-am bucurat de atenţia cu care am fost înconjuraţi, noi – doi solitari prin excelenţă, noi care avem puţini prieteni şi mulţi amici, noi care ne descurcăm întotdeauna singuri şi nu cerem ajutorul nimănui, în ziua aceea am avut nevoie de oameni şi de ajutorul lor şi încă le mulţumim pentru asta. Aceeaşi poveste s-a repetat la Casa Presei, unde am fost aşteptaţi de colegii lui, care nu veniseră la ceremonia de dimineaţă dar ştiau că e ziua noastră şi se bucurau şi ei pentru noi.

"Nu ştiam că eşti atât de populară" mi-a spus soţul meu când am ajuns acasă, înainte de ultima ieşire în public. "Nici eu nu ştiam. Dar mă bucur."

Acasă, cu jaluzelele trase, în răcoare, cu florile împrăştiate pe jos ("să nu le amesteci că nu se suferă, să le separi") printre crini şi chiparoase, trandafiri imperiali şi gladiole, gerbere şi garoafe, flori de câmp şi panglici, ne-am scuturat de orez şi ne-am bucurat de liniştea orei cinci. Ne-am felicitat că nu am înghesuit şi ceremonia religioasă în aceeaşi zi. Ne-am jucat câteva minute cu pisica, îmbătată de atâtea ierburi şi plante pe care trebuia să le inspecteze. Apoi ne-am luat în braţe şi am adormit preţ de o oră, epuizaţi de emoţie, zâmbind. Seara am luat-o de la capăt, cu ultimii doi prieteni care nu putuseră fugi de la serviciu dimineaţa.

Sâmbătă ne-am privit de după cănile de cafea şi am hotărât că totul e în regulă, suntem tot noi doi, nu s-a schimbat nimic esenţial. Dar de atunci parcă e mai linişte în casă şi parcă ne îmbrăţişăm mai cu drag. N-am adunat încă fotografiile de la toţi cei ce au avut aparate de fotografiat, însă orezul încă ne urmăreşte, îl tot găsesc prin casă, deşi am făcut curat... Uite, iubitule, încă un bob de orez...

Oamenii sunt aceiaşi. În fiecare zi au loc accidente, tragedii, trădări, împăcări, în fiecare zi unii sunt mai ticăloşi decât alţii... dar mai sunt şi zile dintr-astea, curate, în care te simţi apărat de rele pentru că eşti înconjurat de oameni care te iubesc în felul lor. Sau măcar te simpatizează şi asta îţi dă forţă să treci peste nenorociri, peste tranziţie, peste cursul dolarului... Acum câteva seri, o ploaie a spălat oraşul, l-a curăţat de praf şi l-a răcorit. Stăteam pe balcon, pe la 11 noaptea. Era linişte şi răcoare şi aerul îmi părea mai curat. La doar câteva sute de kilometri nişte oameni se luptau cu apele. După alte distanţe, existau în mod cert unii care se împuşcau sau care veneau pe lume. Departe de furnicarul acesta de oameni, eu stăteam pe balcon şi mă bucuram de răcoare şi îmi spuneam că totuşi, există iubire pe lumea asta mizerabilă, există bucurie, există frumos. Trebuie doar să fii pregătit să le primeşti şi să le doreşti destul de tare. Pentru că, în adevăr, visele pe care îndrăzneşti să le visezi, se împlinesc.