Stăpânesc bezna pe baza memoriei luminii

Radu Sergiu Ruba şi Cătălin Gavriliu sunt doi dintre cei mai remarcabili scriitori contemporani. Microromane publicate în ediţii electronice, tablete şi poezii tipărite de edituri prestigioase, emisiuni de radio şi un cuvânt greu de spus pe grupurile de discuţii de pe internet – iată ce au în comun protagoniştii acestei istorii. În afara produselor intelectuale, mai împărtăşesc o condiţie specială. Ei scriu în întuneric, sau mai bine zis, în absenţa luminii.

Radu Sergiu Ruba a publicat 5 cărţi de poeme, un roman şi un volum de dialoguri. Cum a reuşit să îşi aştearnă gândurile pe hârtie, după ce ochii nu l-au mai ajutat? "Eu am scris în fel de fel de feluri. Am început să scriu textele literare în Braille, dar foarte puţin, în copilărie. Textele le-am consolidat şi le-am pus în formulă, în primul rând poemele, în memorie, aşa cum au scris poeţii din temniţele comuniste - nu se puteau bizui decât pe memorie. Apoi când am trecut la proză sau la gazetărie am început să scriu direct textele la maşina de scris."

Dactilografia este materie obligatorie în şcolile pentru nevăzători. Totul se bazează pe memorie, îmi spune Radu, trebuie să ţii minte foarte clar ce ai scris, unde ai scris, cum ai scris, pentru că răpăitului familiar, ca de mitralieră al maşinii nu e destul pentru a te orienta. Dar, punând în mişcare pârghiile, simţi mersul înainte al maşinii. Apariţia computerului a însemnat o adevărată revoluţie în viaţa nevăzătorilor. Mai mult decât o maşină de scris, ordinatorul, cum îl numeşte Radu Ruba, e o fereastră spre biblioteci, spre lume, spre grupuri de discuţii şi dezbateri de idei. Silenţioasa tastatură a ordinatorului a necesitat însă un program care vocalizează tastele apăsate. Încă din 1970 realizatorii de programe soft au încercat să pună la punct un program care să-i ajute pe nevăzători să scrie şi să citească mai uşor decât vechile metode: Braille şi dactilo. Aşa au apărut programele de sinteză vocală, care practic citesc ce apare pe monitorul unui computer şi sunt foarte folositoare în elaborarea unor texte de mai mare întindere. "La noi în ţară există din 1997 un produs numit JAWS - Job Asissted with Speech (Munca asistată de calculator) realizat de o companie americană. Nu există încă o voce electronică pentru limba română, eu utilizez italiana pentru a parcurge textele întrucât regulile de pronunţie sunt aproximativ aceleaşi. Nu am reuşit să scriu proză înainte de a lucra cu vocea sintetică. Am scris proză scurtă, gazetărie...însă nu nuvele sau romane. Vocea electronică însă, cu care poţi să reactivezi pasaje de care şi memoria ta s-a dezbărat, ajută la prozele de mare întindere şi mă refer aici la roman."

În România sunt mulţi scriitori nevăzători, unii dintre ei apreciaţi ca foarte buni. Radu Sergiu Ruba a adunat textele lor într-o antologie intitulată "Constelatia Homer" editată în 1996, sunt publicaţi în revista Braille, difuzaţi la Radio în emisiunea "La Lumina Sufletului" realizată de acelaşi Radu Sergiu Ruba. El susţine că unii dintre ei sunt într-adevăr profesionişti. "Pentru profesionism este nevoie de o memorie foarte bună, de o cultură extraordinară, bineînţeles de o disciplină interioară pe care nu ezit să o numesc teribilă. Deosebită. O foarte bună focalizare a memoriei, o bună activare a depozitelor din memorie, pentru că acelea aduc în faţă imaginile şi pot să ducă la corelaţii şi analogii, la conexiunile de care are nevoie un scriitor, un artist. Sunt mulţi poeţi buni, alţii sunt buni prozatori-memorialişti. Memorialistica lor nu străluceşte literar, dar d.p.d.v documentar este importantă, pentru că ei operează în virtutea funcţiilor primare, fundamentale ale memoriei, neavând atâta grijă asupra stilului - informaţia primează."

Unul dintre cei mai apreciaţi scriitori în absenţa luminii este jurnalistul Cătălin Gavriliu. La 20 de ani şi-a dat seama că începe să orbească şi că asta îi va afecta în mod cert nu doar cariera de scriitor la ziar, care presupunea multă lectură ci şi viaţa de familie, căsnicia, relaţia cu oamenii. Cu toate acestea, cu ajutorul fiicei sale, Andreea-Paula, pe atunci în vârstă de numai 3 ani, a reuşit să-şi păstreze încă o vreme slujba şi să se apuce de scris, toate acele pagini pe care, ca ziarist, nu avusese vreme să le aştearnă pe hârtie. "Am învăţat-o să citească, am învăţat-o literele de tipar. Când aveam un material pentru care trebuia să citesc, îmi citea ea. Prima carte citită împreună am fost Marry Poppins...încetul cu încetul am trecut la literatura care mă interesa pe mine, dar cu precauţie, ştiam că e un copil mic care nu trebuie forţat. Pe nesimţite am trecut la cărţi serioase. Prima carte serioasă citită de Paula a fost "12 scaune" de Ilf şi Petrov. Râdeam, era o lectură instructivă şi pentru mine, pentru că, explicându-i Paulei cuvintele pe care nu le înţelegea, intram şi eu mai adânc în structura romanului."

A început să scrie imediat după ce s-a pensionat. Avea 35 de ani, o memorie extraordinară şi apetit pentru scris. "Paula îmi citea anumite lucruri care m-ar fi inspirat sau care m-ar fi ajutat să scriu acele micro-romane, cum le spun eu. Acum navighez pe internet, particip la discuţii pe diverse grupuri, scanez şi citesc cărţi şi mă ţin la curent cu noile apariţii editoriale. Scriu mai scurt. La început când încă puteam citi de pe monitor aveam litere foarte mari albe, pe fond negru. Aveam o frază mai elaborată şi teme de interes general. Obişnuiam să numerotez frazele astfel încât să pot păstra coerenţa textului. După ce am trecut la vocea sintetică am scurtat şi mai mult textele. Acum m-am specializat pe tablete, scriu strict pe teme care mă interesează nemijlocit şi datorită internetului, într-un stil mai oral."

După publicarea micro-romanului "Ghiţă" la LiterNet, o cititoare a vrut să afle cum poate scrie un nevăzător. Cătălin i-a explicat. Astăzi cititoarea îi este soţie şi prim-critic literar. Cât despre Paula, aflăm dintr-o tabletă că are 10 ani şi... "se întreabă dacă n-ar fi mai bine să formeze o bisericuţă, sobră, a fetiţelor cu părinţi în curs de separare. Acolo ar putea spune fără griji secretul ei legat de boala de ochi a tăticului. Paula savurează cu anticipaţie şi clipa în care va face public felul în care acesta îşi petrece vremea, în fotoliu, da, da, dar ştiţi voi ce face acolo? Comunică prin Internet cu oameni din lumea toată, fără să aibă monitor. Degeaba vă uitaţi ca proastele la mine, că aşa e. Şi dacă vă interesează, tăticul meu e scriitor pe net, na!"

"Nu cred că am o stăpânire integrală a părţii luminoase a lumii", mi-a spus Radu Sergiu Ruba, "pentru că memoria îmi mai joacă feste... dar stăpânesc bezna pe baza memoriei luminii."