Fabrica de scriitori

La începutul anilor ’50, după instaurarea regimului comunist, intelectualii români au avut de ales între a face compromisuri, punându-se în slujba noii doctrine sau a se trezi condamnaţi la moarte socială. Cei care au refuzat să se alinieze la noua doctrină au fost aruncaţi în închisori sau şterşi din conştiinţa publică, li s-a interzis să mai publice, au fost scoşi din manuale şi li s-au retras cărţile din biblioteci. La scurt timp după ce au reuşit să facă ordine în cultura considerată nocivă pentru omul de tip nou, comuniştii au realizat că le trebuie o nouă generaţie de scriitori, dispuşi să scrie literatură revoluţionară. Aşa a apărut în 1950 şcoala de literatură Mihai Eminescu, o veritabilă fabrică de condeie comuniste. Criticul Dumitru Micu, absolvent al şcolii de literatură, apoi profesor şi în cele din urmă istoric literar, a acceptat să îmi vorbească despre scopul acestei fabrici de scriitori. "A fost o şcoală prin excelenţă politică. Partidul voia să promoveze scriitori care să îndeplinească rolul de ostaşi de nădejde ai săi, să scrie literatură aşa-zisă revoluţionară, inspirată de ideile comuniste şi direct îndrumată de organele de partid. Partidul considera că nu era suficientă aderarea scriitorilor din mai vechile generaţii, era nevoie de un detaşament de scriitori militanţi care să exprime direct şi sub o îndrumare precisă ideologia şi politica partidului."


În acest scop, povesteşte Dumitru Micu, s-a cerut comitetelor regionale de partid din toată ţara să propună pentru primirea ca studenţi ai acestei şcoli de "literatură şi critică literară", tineri până în 30 de ani, care lucrau direct în producţia industrială, în agricultură, pe şantiere, în armată. Selecţia se făcea pe criterii strict politice. Condiţia era o oricât de vagă activitate a virtualilor studenţi pe tărâmul literaturii. Era de ajuns să fi afişat câteva versuri la gazeta de perete. Pentru că toate uzinele, toate şantierele şi toate gospodăriile agricole colective care începuseră să se înfiripe, aveau cercuri literare şi cenacluri, cei care se remarcau în vreun fel în aceste organizaţii - chiar dacă scrierea lor era complet agramată - aveau în principiu posibilitatea de a fi recomandaţi pentru şcoala de literatură. Cei ce făceau aceste recomandări erau membri ai comitetului de partid, în regiuni - responsabili cu propaganda şi agitaţia, care includeau şi îndrumarea culturii. După cum spune Dumitru Micu, respectivii erau ei înşişi, în cea mai mare parte, dacă nu în totalitate, semi-instruiţi, semidocţi. "Aşa ne-am pomenit că în primul an am devenit colegi aproximativ 80 de inşi de ambele sexe de provenienţe complet diferite şi cu pregătire şcolară extrem de variată. Unii dintre noi eram studenţi ai unor facultăţi (eu personal eram student în anul al doilea), absolvenţi unii şi alături de aceştia erau elevi, militari, soldaţi şi ofiţeri şi câţiva, cel puţin cinci dintre ei, absolvenţi ai unor şcoli de alfabetizare. Recitau versuri de felul acesta: "Hai tovarăşi nu-i timp de zăbavă/mâinile pe coase şi pe seceri/să pornim cu toţi voioşi la-ntreceri/când se varsă zorii în dumbravă". Sau: "Au uitat, se vede, ticăloşii, au uitat cum luptă comuniştii, Stalingradul cu zorile roşii, ce-au păţit cumetrii lor, fasciştii." Aceste versuri din urmă aparţineau unei muncitoare alfabetizate recent...Erau semianalfabeţi, alături de studenţi şi de absolvenţi de facultate".


Şcoala de literatură funcţiona într-o clădire de pe şoseaua Kiseleff, în apropiere de ambasada Uniunii Sovietice. Elevii locuiau toţi într-un cămin special, cu un regim destul de auster, duceau aproape o viaţă de cazarmă. Ce materii se studiau la această şcoală? Evident, limba şi literatura rusă, literatura română - curăţată de creaţia secolului 20, teoria literaturii, "măiestria literară" şi nu în ultimul rând marxism-leninism. Fără îndoială, eterogenitatea comunităţii elevilor crea suspiciuni care generau tensiuni, într-o epocă în care dogmatismul stalinism ajunsese la paroxism. Dumitru Micu: "Cei proveniţi din câmpul muncii ne priveau pe noi, pe studenţi cu mefienţă, vedeau în noi nişte intruşi în rândul clasei muncitoare. Eram suspectaţi, criticaţi pentru că aveam o formaţie intelectuală burgheză. Din punctul de vedere al celor recent alfabetizaţi şi al celor veniţi de la ciocan şi nicovală, întreaga cultură scrisă era burgheză. Cei care nu aveau nici o cultură, care nu citiseră nimic în afară de ziare, se umflau în pene, considerau că nu sunt infestaţi nici de cultura şi nici de ideologia burgheză, de arta considerată decadentă. Ne priveau pe noi cei care mai învăţaserăm câte ceva ne priveau cu milă, ca pe nişte bolnavi care trebuiau ajutaţi să se debaraseze de această povară, această otravă a mentalităţii străine de concepţia muncitorească despre lume."


Deşi de-a lungul celor 6 ani de existenţă a şcolii, pe la catedra de măiestrie literară s-au plimbat mulţi dintre intelectualii care se aliniaseră regimului, a rămas celebră în epocă o vorbă a lui Mihail Sadoveanu (pe atunci directorul Uniunii Scriitorilor): "Din şcoala asta au ieşit tot atâţia scriitori câţi au intrat". Nu toţi cei care intrau în şcoală o şi absolveau, pentru că erau foarte la modă şedinţele prelungite în noapte, în care studenţii îşi făceau autocritica sau îi turnau pe cei ce citeau cărţi de pe lista de "interzise" ori se manifestaseră inadecvat la adresa partidului comunist. Cazul scriitorului Vintilă Ornaru - exmatriculat înainte de a-şi susţine examenele finale, este unul dintre cele mai cunoscute. Consecinţele exmatriculării din şcoala de literatura erau drastice, spune Vintilă Ornaru. "Nu numai ca am fost exmatriculat din şcoala de literatură, ci mi s-a luat dreptul de a publica, am fost dat afara şi din Uniunea Scriitorilor. Cauzele reale nu le cunosc nici astăzi. Mi s-au pus vreo patruzeci şi ceva de întrebări, dar nu am putut să răspund decât la cinci întrebări, că după aceea mi s-a luat cuvântul. Am fost întrebat ce părere am despre comanda socială. Am spus că am aceeaşi părere ca şi Maiakovski. Novicov, directorul şcolii, a sărit ca ars: cum, te compari dumneata cu Maikovski? Eu am spus nu... Maiakovski este un far, un poet pe care îl admir, nu mă compar... Imediat mi s-a luat cuvântul...am plecat acasă la miezul nopţii... Eu doream să scriu şi chiar credeam că, după ce scăpasem de acel război monstruos, a venit o lumină în ţara asta, că pot exista alte raporturi între oameni. Această şcoală, pentru mine, a fost o cristalizare, aici mi-am cristalizat poziţiile literare şi cetăţeneşti. Exmatricularea mea a căzut ca un trăsnet, pentru mine în urma discutării abaterii mele de dreapta"


Radu Bâlbâie, autorul unei teze de doctorat pe aceasta temă susţine că şcoala de literatură a fost un experiment ratat. "Sunt foarte puţini cei, care după absolvirea acestei scoli, rămân în antologii sau în istoria literaturii pentru creaţiile lor literare. Mulţi dintre ei vor ajunge activişti de partid în domeniul culturii, la nivel local, prin diferite comitete de partid judeţene. Ceilalţi, pur şi simplu, dispar. Nu se mai ştie nimic despre ei. Sunt puţini cei care după desfiinţarea şcolii merg mai departe şi îşi continuă studiile la filologie, la secţia de teorie şi critică literară. Singurul nume mare al acestei şcoli este Nicolae Labiş. Nimic din producţia acestei şcoli nu a rămas. Foarte puţine dintre scrierile absolvenţilor acestei şcoli sunt reţinute după anii ’70. Erau expresia chinuită a unei permanente confruntări între dorinţa de a spune ceva frumos şi indicaţiile de partid. După 1960, se republică creaţiile criticilor, prozatorilor şi poeţilor români importanţi: Maiorescu, Lovinescu, Blaga, Arghezi... Ce să mai spună aceşti băieţi care nu ştiau să scrie decât în şabloane? Foarte puţin dintre ei au fost în stare să îşi remodeleze suflul liric în aşa fel încât să poată să aducă şi ei ceva compatibil cu ceea ce anunţă acest val al schimbărilor din ’60. În plus, imediat după 1960 apare generaţia Păunescu, Blandiana, Nichita, care efectiv mătură tot, fiindcă ei sunt tinerii protestatari, care irump cu o forţă fantastică şi cu o prospeţime şi cu o putere de a se detaşa de canoanele şi poncifele epocii, pentru că ei nu au nici un compromis de făcut, nu sunt nişte simbriaşi ai unui sistem politic, cum au fost cei de la şcoala de literatură, angajaţi şi legaţi, cumva pe viaţă, de această oca de fier..."