Viaţa mea

  Citiţi prefaţa acestei cărţi.



«Soluţia finală» încă nu fusese decisă, termenul nici măcar nu era cunoscut. Dar la samavolniciile care au transformat viaţa de zi cu zi a evreilor într-un iad, s-au adăugat de îndată şi acţiunile sistematice ale autorităţilor germane. Birocraţii germani s-au pus pe treabă şi s-au dovedit a fi nişte foarte sârguincioşi făptaşi şi criminali de birou. Ei urmăreau cu alte mijloace aceleaşi scopuri ca cei care îi atacau, jefuiau şi torturau pe evrei oriunde îi găseau. În Polonia ocupată - în «guvernământul general Polonia», cum s-a numit oficial această ţară în perioada ocupaţiei - apăreau necontenit noi legi şi decrete, noi hotărâri şi dispoziţii, noi ordonanţe, reglementări şi indicaţii. La ce aveau să slujească în realitate toate aceste măsuri, nimeni din noi n-o ştia şi n-o bănuia la vremea aceea, şi dacă cineva ne-ar fi informat despre asta, cu siguranţă că n-am fi crezut. Căci toate aceste măsuri nu făceau decât să pregătească nimicirea tuturor evreilor, exterminarea lor, adică «soluţia finală».

Cu puţine săptămâni după intrarea trupelor germane în Varşovia, conducerea SS a hotărât cu începere din acel moment că evreii nu mai puteau locui şi circula decât într-o anumită parte a oraşului. Prin urmare s-a decretat ghetoizarea unei zone din Varşovia. Această reîntoarcere la practici ale Evului Mediu nu putea fi tăinuită, în schimb s-a încercat înfrumuseţarea oficială sau măcar camuflarea acestei măsuri. De aceea cuvântul «ghetou» era evitat cu grijă atât în ordonanţele afişate pe ziduri cât şi în ziare, şi nu apărea nici în corespondenţa purtată cu diferitele foruri germane. În toate documentele oficiale, ghetoul ce urma să fie înfiinţat era totdeauna numit «circumscripţia domiciliilor evreieşti».

Evreii trebuiau să se mute în răstimp de trei zile în cartierele nordice ale Varşoviei, în cea mai mare parte urâte şi prost întreţinute. Concomitent urma ca la rândul lor neevreii ce locuiau acolo să părăsească aceste cartiere cu căţel şi purcel. Printre cei vizaţi de această măsură, evrei şi neevrei deopotrivă, a izbucnit panica, oraşul a început să se agite. După câte se părea, conducătorii SS nu luaseră defel în calcul urmările dispoziţiei date de ei.

În cartierele prevăzute să fie locuite acum de evrei se găseau fabrici şi întreprinderi ce aparţineau unor neevrei. Ce avea să se întâmple cu ele? Era vădit că cei de care depindeau destinele celei mai mari comunităţi evreieşti din Europa n-aveau habar de faptul că o metropolă e o structură complicată, din care nu poţi pur şi simplu desprinde şi izola (în fapt chiar asta urmăreau germanii!) părţi întregi de oraş. Ceea ce vroiau nu se putea face cât ai bate din palme. Aşa încât conducătorii SS au fost nevoiţi să-şi retragă ordonanţa privind ghetoizarea.

Autorităţile de ocupaţie se făcuseră de ruşine în public. Dar evreii n-au respirat uşuraţi, căci era limpede că instanţele germane nu se gândeau să renunţe la planul lor. Chestiunea nu fusese decât amânată şi era destul de sigur că aveau să se răzbune crâncen pentru decizia lor eronată - să se răzbune pe evrei, de la sine înţeles.

Dar cum s-a putut ajunge la o dispoziţie atât de improvizată şi de compromiţătoare pentru autorităţile germane? Răspunsul e foarte simplu: conducătorii SS aflaţi la Varşovia în exerciţiul funcţiunii şi înzestraţi cu puteri foarte mari erau nişte indivizi cu o instrucţie foarte precară. Chiar numai scrisorile şi notiţele concepute de ei demonstrează acest fapt. Deseori cei în cauză erau simpli subofiţeri; când totuşi era vorba de ofiţeri, de cele mai multe ori ei nu depăşeau rangul corespunzător unui locotenent sau locotenent-major al Wehrmacht-ului, şi de regulă nu erau promovaţi în rang în timpul serviciului lor militar la Varşovia.

Aşadar pentru început n-a existat un ghetou la Varşovia. Cu atât mai mult însă SS-ul şi numeroasele foruri germane socoteau nimerit să-i izoleze cât mai grabnic pe evrei de restul populaţiei, să-i marginalizeze şi să-i umilească. Începând cu data de 1 decembrie 1939, în «guvernământul general Polonia» toţi evreii în vârstă de peste zece ani - în districtul Varşovia limita de vârstă era de doisprezece ani - trebuiau să poarte pe braţul drept o banderolă albă lată de minimum zece centimetri, având cusută pe ea o stea albastră a lui David. Pentru numeroşii varşovieni, fie ei nemţi sau polonezi, care simţeau nevoia aprigă să-i atace pe evrei pe stradă, acest semn distinctiv era cât se poate de binevenit, fiind de altfel corect interpretat: însemna că evreii sunt puşi în afara legii.

Dacă un evreu întâlnea pe stradă un neamţ în uniformă, trebuia imediat să se tragă deoparte făcându-i loc să treacă. În această privinţă ordonanţa era clară. Nelămurită în schimb rămânea întrebarea cum trebuie un evreu să-l salute pe germanul ieşit în calea sa. Cu salutul german? Odată am omis s-o fac, încasând prompt o porţie de bătaie de la soldatul care nu era mai în vârstă ca mine. Altă dată, dimpotrivă, tocmai pentru a evita temuta corecţie fizică am salutat un alt soldat (de altfel, salutul german nu-mi dădea bătăi de cap, fiind obişnuit cu el încă din perioada când mai eram elev la Berlin). Dar tânărul din rasa superioară de stăpâni a zbierat furios la mine: «Eşti cumva camaradul meu ca să mă saluţi?» Şi m-a bătut zdravăn.

Imediat au fost emise cartele de alimente speciale, marcate în mod diferit pentru evrei. Raţiile erau în acest caz considerabil mai mici decât cele pentru populaţia neevreiască. Urmările au fost previzibile şi planificate: subnutriţia şi înrăutăţirea dramatică a stării de sănătate a celor mai mulţi evrei nu s-au lăsat mult timp aşteptate. Raţiile de săpun erau deosebit de neîndestulătoare, iar săpunul conţinea o mare cantitate de nisip cenuşiu. Cine se spăla cu el era mai murdar ca înainte.

Una din numeroasele acţiuni ce urmăreau izolarea sistematică a evreilor a constat într-un recensământ aparte: fiecare evreu era obligat să completeze un chestionar deosebit de lung şi de amănunţit. Dar de ce se arătau atât de interesate autorităţile germane de puzderia de date precise - nu doar cu privire la locul şi data naşterii, ci şi referitor la cunoştinţele de limbi străine şi gradul de instrucţie, la serviciul militar şi cariera profesională şi la multe altele?

Întrebările puse în legătură cu scopul acestui recensământ primeau mereu acelaşi răspuns laconic: «Trebuie să fie ordine.» O explicaţie puţin convingătoare, din moment ce această «ordine» nu era dorită decât în cazul evreilor. Prin urmare ne temeam cu toţii de tot ce poate fi mai rău - în mod greşit, de data asta. Căci acţiunea, care a luat proporţii uriaşe, i-a costat ce-i drept pe evrei multă osteneală şi bani, dar n-a vătămat pe nimeni. După cum avea să se dovedească curând, recensământul fusese perfect inutil. Fiindcă autorităţile nemţeşti n-au avut niciodată timpul sau cheful să valorifice rezultatele. La ce bun? Pentru a-i ucide pe evrei n-aveau nevoie nici chiar de numele ori de vârsta lor, şi cu atât mai puţin de gradul de instrucţie ori de toate celelalte informaţii cerute de chestionarul respectiv.

Pentru mine totuşi întreaga poveste a fost importantă şi a avut consecinţe. La Varşovia ca şi în celelalte oraşe din Polonia ocupată recensământul a trebuit efectuat de Comunitatea religioasă evreiască. Pentru a fi tuturor clar că aici nu mai era vorba de o instituţie pur confesională, autorităţile germane au rebotezat-o cu promptitudine: se numea acum «Consiliul Evreiesc al Bătrânilor» şi curând, mai scurt şi probabil cu intenţia să sune dispreţuitor, «Consiliul Evreilor». Recensământul, care a durat în jur de două săptămâni, a necesitat angajarea a sute de funcţionari, printre care şi oameni care să cunoască germana. Urmând sfatul unor cunoscuţi, m-am prezentat şi eu cu toate că nu prea speram să fiu angajat, fiindcă numărul de şomeri care solicitau un post era foarte mare iar eu eram încă foarte tânăr. Totuşi m-am dus şi m-am amestecat printre numeroşii candidaţi care se strânseseră în sala mare a clădirii Comunităţii. Cei ce pretindeau că ştiu germana erau trimişi la un examinator. În cazul meu, examenul n-a durat mai mult de un minut, după care am fost acceptat, dar numai pentru o perioadă de două săptămâni.

Cu puţin mai târziu, de aici a rezultat totuşi pentru mine o activitate permanentă. Am fost angajat de «Consiliul Evreilor» pentru a mă ocupa de corespondenţa dusă în germană. Acest «Consiliu al Evreilor» avea două sarcini principale. Mai întâi trebuia să administreze cartierul evreiesc care cu câteva luni mai târziu s-a transformat în ghetoul închis al Varşoviei. «Consiliul Evreilor» funcţiona aşadar ca un soi de «magistrat», de consiliu municipal al unui oraş neobişnuit, pentru care trebuiau create cât mai rapid instituţiile comunale necesare. Cealaltă sarcina consta în a-i reprezenta pe evrei şi interesele lor foarte diverse în faţa autorităţilor - cu precădere a celor nemţeşti, dar şi a celor poloneze.

Corespondenţa cu forurile germane sporea tot mai iute. Tot mai multe documente şi acte trebuiau zilnic traduse: uneori din germană în poloneză, dar de cele mai multe ori din poloneză în germană. A devenit necesară înfiinţarea unei subdiviziuni speciale, care a fost denumită «Biroul de Traduceri şi Corespondenţă» şi în care lucrau patru persoane: un tânăr jurist, o romancieră poloneză destul de cunoscută, Gustawa Jarecka, o translatoare profesionistă şi cu mine. Pe mine, care eram cel mai tânăr din toţi - cu zece sau cincisprezece ani mai tânăr ca ceilalţi - m-au numit şeful acestui birou. Poate pentru că mi se atribuiau cine ştie ce capacităţi organizatorice remarcabile? Mai degrabă probabil pentru că ştiam germana mai bine (nu era nici o performanţă într-asta) decât cei ce deveniseră brusc subordonaţii mei.

Pentru prima oară în viaţă era aşadar nevoie de mine. Cu totul nesperat reuşisem să fac rost de o slujbă permanentă cu un salariu lunar, chiar dacă modest. Eram mulţumit, şi asta nu în ultimul rând pentru că în felul acesta contribuiam la subzistenţa familiei noastre. Pe deasupra mă bucura însărcinarea care nu era tocmai simplă. O singură întrebare nu m-a preocupat nici o clipă, fără a şti să spun dacă asta pleda în favoarea sau împotriva mea: anume întrebarea dacă eu, care nu dispuneam de nici un fel de experienţă, voi reuşi să corespund aşteptărilor. Pe-atunci încă nu ştiam că această situaţie se va repeta de mai multe ori în cariera mea profesională: mereu m-am văzut pus în faţa unor sarcini pentru care nu eram câtuşi de puţin pregătit.

Aşa am început ca autodidact şi am rămas un autodidact până azi. După ce mi-am luat bacalaureatul nimeni nu s-a mai străduit să mă înveţe ceva. Ceea ce ştiu, am învăţat singur. Nu sunt mândru de asta şi nu recomand nimănui să mă imite. De nevoie, nu din proprie dorinţă, am ajuns un autodidact. Probabil că mi-ar fi fost mai uşor în viaţă dacă aş fi studiat câţiva ani la facultate. Şi se prea poate ca unele din particularităţile lucrărilor mele de critică literară - fie ele regretabile sau profitabile - să aibă ceva de-a face cu faptul că am fost un autodidact.

Activitatea mea ca şef al Biroului de Traduceri şi Corespondenţă era pe zi ce trece tot mai revelatoare şi dramatică. Deoarece întreaga corespondenţă dintre «Consiliul Evreilor» şi autorităţile germane trecea prin mâinile mele, eram informat despre ce se petrecea cum numai puţini alţii mai erau. Una din temele importante ale corespondenţei era situaţia sanitară din partea evreiască a oraşului. Fiindcă evreii din localităţile mai mici din apropiere erau sistematic strămutaţi la Varşovia (de regulă fără să poată lua cu ei nimic din bunurile lor), populaţia a sporit cu repeziciune: curând a ajuns la 400.000, mai târziu chiar la 450.000 de oameni.

Spitalele erau într-o stare jalnică şi în plus supraaglomerate. Majoritatea medicamentelor nu puteau fi procurate, cărbuni şi cocs abia dacă existau sau doar contra unor mari sume de bani, şi trebuie spus că iarna lui 1940 a fost deosebit de severă. Lipsea şi îmbrăcămintea călduroasă. La toate astea se adăuga că o parte considerabilă din populaţia evreiască era subnutrită. Aşa că nu e de mirare că foarte repede au izbucnit epidemiile, dar mai ales tifosul.

«Consiliul Evreilor» a alarmat de îndată autorităţile sanitare germane. În numeroase scrisori, petiţii şi memorii «Consiliul» informa pe larg cu privire la răspândirea rapidă şi înfricoşătoare a epidemiei de tifos. O sumedenie de date statistice aveau menirea să-i convingă pe destinatari că epidemia constituie un mare pericol pentru întreaga Varşovie.

Reacţia a fost de neînţeles, cel puţin la început. Majoritatea scrisorilor pe care le traduceam şi scriam, silindu-mă să relatez lucrurile pe cât de obiectiv, pe-atât de plastic, au rămas fără nici un răspuns: forurile germane de resort nu vroiau să ştie nimic din tot ce se întâmplă în această parte a Varşoviei şi despre pericolul asupra căruia «Consiliul Evreilor» nu înceta să le atragă atenţia. Oare răspândirea epidemiei le era indiferentă? Nu, câtuşi de puţin, ci dimpotrivă. Epidemia le era binevenită.

În primăvara lui 1940 circumscripţia locuită de evrei a primit o denumire nouă: «zonă de epidemie». «Consiliul Evreilor» avea obligaţia să ridice în jurul circumscripţiei un zid înalt de trei metri, prevăzut sus cu un gard de sârmă ghimpată de încă un metru înălţime. La intrările în teritoriul ale cărui graniţe evreii n-aveau voie să le depăşească au fost plasate pancarte cu o inscripţie în germană şi poloneză: «Zonă de epidemie - trecerea permisă doar vehicolelor».

Autorităţile au declarat cu cea mai mare seriozitate că au dispus ridicarea zidului împrejmuitor exclusiv din raţiuni umanitare. Zidul, afirmau ele, era menit să-i apere pe evrei de atacurile şi excesele îndreptate împotriva lor. Concomitent puteai citi în articolele apărute în ziar şi în alte publicaţii destinate populaţiei poloneze că forţa germană de ocupaţie a fost nevoită să-i izoleze pe evrei pentru a apăra populaţia germană şi poloneză a oraşului de tifos şi de alte boli.

Efortul disperat al «Consiliului Evreilor» de a îngrădi răspândirea epidemiilor a dat puţine rezultate sau deloc. Căci forurile germane au refuzat să acorde orice ajutor. În loc să combată cauzele lesne identificabile ale molimii, ele n-au încetat să asmută populaţia creştină a Varşoviei împotriva evreilor. Ca laitmotiv propagandistic slujea compararea evreilor cu păduchii. Foarte curând a devenit limpede ce urmăreau germanii la Varşovia: nu epidemiile trebuiau lichidate, ci evreii.

Pe data de 16 noiembrie 1940 cele 22 de intrări (mai târziu n-aveau să mai fie decât 15) în «zona de epidemie» au fost închise şi de aici înainte păzite fiecare zi şi noapte de câte şase santinele: doi jandarmi germani, doi poliţişti polonezi şi doi membri ai miliţiei evreieşti, numită «Serviciul Evreiesc de Ordine». Această miliţie nu dispunea de o uniformă a ei, dar era uşor de recunoscut: cei ce făceau parte din ea purtau în afară de banderola obligatorie pentru toţi evreii încă o alta, de culoare galbenă, în plus o şapcă de uniformă şi la piept o plăcuţă metalică cu un număr. Drept armă le slujea un baston scurt.

În felul acesta «zona de epidemie», adică partea de oraş numită oficial «circumscripţia domiciliilor evreieşti», s-a transformat într-un uriaş lagăr de concentrare: ghetoul din Varşovia.

Notă: Citiţi un alt capitol din această carte.