Ciubotele de şapte leghe şi alte moduri de a muri

Ernesto Pérez Zúñiga
Ciubotele de şapte leghe şi alte moduri de a muri
Editura Paralela 45, 2004

traducere de Coman Lupu

Pentru Ignacio, Morian şi Ramón

Nu are rost să spun de unde veneam. Nici să mai adaug ceva deosebit. Prin urmare, povestea mea trebuie să se termine aici. Totuşi, îmi lipseşte curajul. Doar scriind mi se justifică laşitatea, numai să nu încep a-mi relata istoria ca un adevărat imbecil. Că aşa sunt de ani de zile. Dar nici asta nu are importanţă. Trebuia să dispar şi eu ca toţi ceilalţi. Numai că ei chiar meritau să mai dureze.

În august 1977, eu aveam 25 de ani şi tocmai ieşeam dintr-o staţie de metrou în Piaţa Spaniei. Se înnoptase deja, iar clădirile confereau realităţii o plăpândă strălucire. Lumea venea de nicăieri, îndreptându-se spre oriunde. Asta a fost prima mea impresie, oricât de searbădă şi de ieftină ar fi ea. În fine, ceea ce vreau să spun este că m-am dus la prima cabină de telefon care răspândea o lumină albăstruie, destul de plăcută, şi care mi-a înghiţit cu eficienţă monedele, una după alta. Comportarea unui telefon este de obicei o oglindă fidelă a societăţii. Cel puţin a societăţilor unde există telefon. Miguel mi-a explicat unde locuieşte. Pentru mine ar fi ceva jenant să spun ce fel de prietenie mă lega de el de – pe atunci – vreo zece ani de zile, exact diferenţa de vârstă cu care el era mai mare decât mine. De aceea nici nu o voi face. Miguel era (şi mai este încă) un bun ziarist, de la care eu mă aşteptam la o pilă care să-mi îmbunătăţească starea mizerabilă şi să mă pună şi pe mine pe picioare. Cu acest obiectiv neclar în minte, am urcat scările clădirii centenare unde sta şi la al cărei ultim etaj se afla apartamentul lui, mirosind a ceai, a rom şi a ziare noi. Miguel pregătise pentru acea seară o cină delicioasă şi o întâlnire; a fost ceva ca un sipet de culoare închisă, în care se retrăseseră destinele noastre până atunci. Cer scuze pentru metaforă. Am o slăbiciune pentru ele. Sigur vor mai veni şi altele. Să fie clar.

Când am terminat de mâncat, am coborât în stradă, unde ne aşteptau doi prieteni de-ai lui Miguel într-o maşină, staţionată, fireşte, pe obişnuitele şiruri duble de parcare. Aşa s-a exprimat el. Pentru mine a fost ceva nou, năucitor, acel Mercedes negru, cu ferestre fumurii.

Maşina şi-a desfăcut aripile, iar din ea au ţâşnit două păsări aparţinând unor specii diferite. Miguel mi i-a prezentat sub numele de Jesús şi Alejandro.

Jesús era şoferul, şaizeci de kilograme care conduceau o tonă de toată frumuseţea. El era partea vie a maşinii lui. În afară de o piele foarte palidă, bine conservată, şi nişte ochi mici, albaştri, totul era negru la el: părul rar şi lung, costumul de protocol, cizmele şi cei cincizeci de ani trăiţi. Pictor bun, autor al unor cântece mai aparte şi o voce eficientă pentru anunţurile publicitare.

Alejandro purta orice culoare. Corp rotofei, râs sincer, faţă de copil într-o piele îmbătrânită, expert în ţigări cu haşiş. Scria scenarii pentru televiziune – cu succes într-un an, cu eşec în ceilalţi.

Ca să nu mă simt vinovat, cred că se cuvine să creionez ceva mai bine profilul estompat al lui Miguel. Am spus deja că pe atunci avea treizeci şi cinci de ani şi că este un bun ziarist. Din cele scrise, se înţelege că stăpânea arta de a găti. Îşi alegea îmbrăcămintea inspirat de călătoriile sale în ţările orientale. Pe un umăr se legăna un duh mucalit; pe celălalt, un guacamayo, un fel de papagal, invizibil.

În ceea ce mă priveşte, nu merită osteneala să mă descriu.

Ne-am urcat toţi patru în maşina cu care aveam să atingem câţiva kilometri de paradis, străbătând, iar şi iar, străzile ticsite, dar cumplit de singuratice ale oraşului. Bineînţeles, pentru voiajul meu în căutare de lucru nu se întrevedea nici o posibilitate în viitor.

Dar iată ce obişnuiam să facem:
Ne întâlneam pe la 12 noaptea. Ne urcam în Mercedes şi colindam cartierele. Traversam oraşul în linie dreaptă, apoi în unghi drept, treceam prin intersecţii şi trasam circumferinţe ale hazardului. Un chip rămânea în urmă, un altul se ivea imediat în faţă; profilul unei persoane, conturul unei clădiri.

Glume, mărturisiri, râsete din orice. Totul era facil. Parcam maşina cea mai lungă din oraş în orice ungher în care încăpea şi ne îndreptam spre o piaţă frecventată de tineri beţi, de imigranţi şi de vreun prostănac rătăcit pe acolo. Mai erau şi cerşetori, pentru că la Madrid cerşetorii sunt peste tot, în căutare de un pui de somn pe o bancă, înghesuiţi în cartoane care nu-i apără de lume şi, cu atât mai puţin, de frig.

Iar dacă între ei rămânea loc liber, ne aşezam şi noi. Dar atunci nu mai aveam chef de râs. Ce ciudaţi erau arborii când vedeam cum ramurile lor tremurau cu putere în aerul unui timp şi al unui loc care nu erau ale lor, care erau proprietatea tuturor celor care stăteam pe piatra şlefuită a unei pieţe, aşteptând evenimente proaspete, ce apoi, cu trecerea anilor, devin un nimic, ceva asemănător cu cineva care face diverse obiecte dintr-o materie care se topeşte pe urmă puţin câte puţin, convertindu-se într-un lichid murdar, înghiţit de pământ, de pereţi şi de acoperişuri, sub care locuiesc schimburi din aceeaşi substanţă, carne de smalţ.

Prin piaţă se perindau chipuri luminate, cu briliante în ochi, piepturi şi funduri de femei, al căror păr lăsa în aer un flacon de parfum ce dispărea îndată ce noi le doream. Alejandro sau Miguel erau cei care se încumetau să le arunce o vorbă dulce sau o invitaţie. Dacă ieşea bine, ne duceam cu ele într-un club de noapte, iar în acea noapte nu mai dormeam în casa noastră. Dar deseori îşi vedeau de drum, lăsând în urma lor dâre de cioburi. Atunci ne întorceam la maşina noastră. Motorul murmura un aer de libertate şi fericirea revenea printre noi.

Înaintam uşurel pe străduţele pe unde clocoteau numele luminoase ale barurilor, violet, portocaliu, albastru, roşu, perdelele aurii şi murdare în care se proiectau luminile străzii, asfalt cenuşiu, poşircă, paşi de trecători, a, b, c, băieţi şi fete, cucoane şi zaruri rostogolindu-se pe trotuar, ai dat şase, pupături pe gură, ai dat unu, vomă, e rândul tău, un individ apare în fugă cu un portofel străin umflându-i poalele cămăşii de nu ştiu ce culoare. În urmă se aud strigătele cuiva.

Toţi se uitau la noi. Mai bine zis, se uitau cu gura căscată la acea maşină enormă şi neagră, cu ferestrele întunecate, care aluneca printre ei de parcă avea propria ei viaţă, ca şi cum nimeni n-ar fi fost la volan, aşa cum se vede o balenă spărgând în linişte valurile într-o imagine, o imagine în care nu se vede nimic altceva decât apă. Apăsam pe butoane, iar geamurile maşinii coborau şi feţele noastre se iveau imediat, astfel că o luminiţă de invidie se aprindea în pupilele unui cuplu de îndrăgostiţi, care renunţau la îmbrăţişări şi exclamau: Uite, ăştia sunt din escadronul morţii! Noi izbucneam iar în râs, fără a recunoaşte că de fapt chiar aşa era, dar cu sentimentul nemărturisit că, la urma urmei, toţi făceam parte din el.

Gran Vía era ultimul nostru popas, Marele Canion cu clădiri înalte, pe care o străbăteam înainte de a ne întoarce acasă.

Nu ştiu cum o fi astăzi. Bănuiesc că o fi şi mai rău. Pe atunci, Gran Vía era canionul pe unde curgea bogatul fluviu al disperaţilor. Disperaţii. Trebuie să ai tupeu ca să le zici aşa, iar nouă ne plăcea enorm să categorisim lumea. O apucă pe străzi cumplite, dar renunţă în ultima clipă, ferm hotărâţi să dea colţul, orice ar fi. Nu ştiu ce-aţi face voi, dar eu, bineînţeles, n-aş face aşa ceva.

Ne opream acolo doar pentru o clipă, pentru a cumpăra sandvişuri cu pui şi spaghete calde, pe care o chinezoaică de patruzeci de ani ni le păstra într-o cratiţă protejată de o pungă de plastic. De obicei, Alejandro era cel care se ducea până la colţul străzii unde se adăpostea ea, ţinându-şi braţele strâns încrucişate, ca să se mai încălzească. Nu trebuia să-i zicem să se ducă el. Alejandro se ducea pentru că aşa îşi saluta şi vechii prieteni, foşti tineri care decăzuseră, ajungând să-şi târască viaţa pe străzi rău famate, pe unde bântuiau în căutare de bani şi de droguri, droguri şi bani. Zăbovea mai ales cu Jorge, un tip brunet şi foarte slab, cu o faţă de om speriat, care fusese prietenul lui de suflet şi căruia îi dădea mereu câte lovele putea, dar pe care îl şi muştruluia zdravăn. Alejandro revenea la maşină întors pe dos. Parcă nu mai era el. Era Tristeţea însăşi.

Însă ceilalţi se străduiau să nu intre şi ea în maşină, ca să nu facă pete albăstrui pe bancheta din piele neagră, o piele trăsnet. Atunci unul dintre noi propunea să ne continuăm noaptea la Casa de Campo, unul dintre locurile noastre favorite, unde maşinile se parchează pe sub pini tăcuţi, de unde răsar invitaţiile târfelor aproape goale, cu ciorapi lycra prin care se întrevăd chipul lui Columb pe o bancnotă de cinci mii de pesete şi promisiunea de calmare a trupului.

Cele mai bune prietene ale noastre erau Jenny, o senegaleză năucitoare, şi Yolanda, care păstra pe buze căldura ţării de unde venea, Republica Dominicană. Luau loc pe bancheta din spate a Mercedesului şi ne spuneau ce-au câştigat peste noapte, cât le mai trebuia ca să-şi plătească datoria faţă de matroana care le adusese în Spania şi ne vorbeau de frigul din Madrid şi de visurile pe care le aveau pe frigul ăla, în vreme ce se puneau pe treabă şi începeau să ne mângâie printre râsete, ţigări şi o mică sticlă cu rom. Uneori rămâneam toţi înăuntru şi fiecare lua parte la rit cu strategia sa. Alteori, câte unul dintre noi o lua pe Jenny sau pe Yolanda şi dispărea pe după copaci. Ceea ce nu era bine văzut era ca vreunul dintre noi să rămână cu ele în maşină, în timp ce toţi ceilalţi urmau să aştepte afară.

Nostimă tâmpenie! Când aurora căpăta pe unghiile de la degetele ei trandafirii culoarea verde a pinilor, ne întorceam şi noi acasă, obosiţi şi tăcuţi. Pe Jesús îl inspira dimineaţa. Atunci conducea maşina pe drumuri de vis, tot fredonând încetişor un cântec pe care am ajuns să-l învăţăm toţi:

Iubito,
Lângă tine să stau aş vrea
în a nopţii dulce beznă.
Neagră şi blândă e noaptea
şi nesfârşit e drumul
pe străzile neluminate
unde nimeni nu doarme
dar unde nimeni
nu-şi deschide ochii
când ne vede trecând.

Când ne vede trecând. Dar toate astea au luat sfârşit.

Alejandro a fost trimis pe lumea cealaltă într-o noapte de septembrie şi s-a întâmplat după cum urmează: am oprit maşina pe Gran Vía. El s-a dus să cumpere sandvişurile. S-a întâlnit din nou cu Jorge, care era însoţit de un tip scund, cu ochii mici şi cu buzele strâns lipite, pe care a doua zi a trebuit să-l identificăm în fişierul poliţiei. Cei doi narcomani erau într-o asemenea criză, că de-abia mai vedeau. Lui Alejandro al nostru, pâinea lui Dumnezeu, nu ştiu ce i-a venit, dar i-a tras lui Jorge o săpuneală mai zdravănă decât se cuvenea, pentru un drogat care era pe altă lume. Însoţitorul a intervenit imediat, îmbrâncindu-l pe Alejandro. Acesta i-a răspuns, dar cum celălalt era un sfrijit, a căzut pe jos. Atunci s-a ridicat, a scos un pistol şi l-a descărcat în trupul care nu mai avea să fie al prietenului nostru şi care, aflat între ţipetele lui Jorge şi uluiala noastră, başca neputinţa de a interveni din cauza distanţei, se împotrivea să cadă, deschizându-şi larg ochii, ca de lună plină.

După aceea, o viaţă pe care n-o mai controlam a pus stăpânire pe noi. Bineînţeles că am continuat să ieşim. Era forma noastră de a ne prinde cu ghearele de fumul insuportabilei absenţe a lui Alejandro. Cel care o suporta cel mai greu era Miguel. Erau prieteni din adolescenţă. De aceea m-a lăsat pe mine în casa lui, iar el s-a dus la Bilbao, unde i s-a oferit un post mai prost plătit decât cel din Madrid. Îl răsplătea în schimb faptul că avea acolo o iubită cu care s-a şi căsătorit acum câţiva ani. M-a invitat la nuntă. A fost pentru ultima oară când l-am mai văzut.

Dar Jesús n-a fost la nuntă. El a răbdat cum a putut, alături de mine. Într-o noapte, când eram destul de beţi, am vrut să ne consolăm şi ne-am dus la Casa de Campo. Nu mai trecuserăm pe acolo de când fuseserăm toţi patru împreună. Am parcat maşina sub pini. Jenny şi Yolanda nu mai erau acolo. Matroana le dusese la Barcelona, după cum ne-au spus două dintre ele. Aşa că ne-am culcat cu ele. Ţin minte că eu am terminat primul şi m-am întors la maşină. Nu mult după aceea s-a întors şi Jesús. Am băut apoi din sticla noastră de rom. Pe urmă am fumat câte două ţigări cu marijuana, fără să scoatem o vorbă. Jesús mi-a zis să-l las singur o clipă, că trebuia să facă ceva. Ce anume? l-am întrebat eu. Şi ce te priveşte pe tine? a zis el, ţipând la mine. Am ieşit din maşină bombănind şi imediat am auzit motorul bâzâind uşor. De-abia am avut timp să-l înjur de mamă că m-a lăsat baltă acolo.

L-am văzut cum accelerează pe strada pustie şi dreaptă, până la o curbă pe care, sunt sigur de asta, n-a vrut s-o ia, iar maşina s-a îndreptat spre copaci. A ars jumătate din lizieră, iar incendiul a apărut şi în ziare. Miguel, fiind vorba de meseria lui, a aflat totul.

Eu m-am înapoiat în oraşul de unde venisem, făcând cale întoarsă aproximativ pe acelaşi traseu.

Astăzi am împlinit 33 de ani, am terminat de scris asta şi nu ştiu ce voi face mâine.