- Oamenii ăştia n-au simţul măsurii. Nu-şi dau seama şi ei când trebuie să plece? Tia e capul răutăţilor, nimeni nu suflă în faţa ei. Stătea cu picioarele încrucişate, de zici că era la bar. Nemişcată, ca o statuie. Eu aş fi amorţit aşa. Ea, nu. E tânără, rezistentă. Când îşi descăleca dreptul de pe stângul, eu credeam că se ridică să plece. Când colo, ea se aşeza şi mai bine. Şi-şi petrecea picioarele invers, stângul peste dreptul. Am zis că nu se mai lasă dusă! Astea-s neamurile, ce să le faci? Le suporţi, că n-ai cum să ţi le-alegi singur, după plac. Dac-ar fi după mine, nu vedeai unul pe-aici. Toţi sunt nesuferiţi şi umblă cu interesul. Lugu-lugu, lugu-lugu, unchiule Breju-n sus, unchiule Breju-n jos! De fapt, îi doare-n cur de unchiu’ Breju. Lor să le fie bine! Ai văzut cum le umblă ochii-n cap? Curioşi! Să vadă ei ce ai în casă, să ştie cum te chiverniseşti şi, dacă se poate, să-ţi ia de la gură şi ultima bucăţică de pâine. Dar nu mă las eu păcălit de ei! Doar îi las să spere, e mai bine-aşa, să fie ţinuţi în şah. I-am studiat eu pe furiş şi ştiu cu cine am de-a face. Ai văzut cum mâncau? Cu câte zece guri fiecare! Neamuri proaste... Hai, Bebiţă, ne-apucăm de socoteli?
- Aoleu, unchiule Breju! Sunt obosit de nu mai judec! Nu vrei să le facem mâine?
- Nu se poate. Până mâine, uităm amănuntele.
- Păi ce amănunte să uităm? Totul e scris pe hârtie.
Breju nu avea stare. Voia neapărat să ştie cum stă cu banii, ce cheltuieli s-au făcut, cât trebuie să plătească. Se ridică greu, sprijinindu-se cu palmele amândouă de canapea. Împinse câteva farfurii şi căni spre mijlocul mesei, strânse cu muchia palmei drepte firimiturile de pe faţa de masă şi le trase în căuşul palmei stângi, apoi le aruncă pe un platou pe care nu mai rămăseseră decât vreo două felioare subţiri de ridichi, pe care le culese cu două degete şi le strecură repede între gingiile goale de dinţi, molfăindu-le, deşi nu-i mai era pic de foame, dar doar aşa, să nu se risipească mâncarea.
- Aoleu, ce greu mănânc fără proteză. Dar nici cu ea în gură nu mai pot. S-a lăbărţat şi nu se mai aşează bine. Să mă duci la doctor şi să-mi faci alta.
Între două plescăieli, îşi aminti de Tia:
- În loc să stea răstignită în fotoliu, putea şi ea să fi ajutat-o pe Marieta la curăţenie. Marieto!! Vrei să te-ajute Bebe la treabă, să strângă el masa, să-ţi aducă vasele la spălat?
Fără să aştepte răspunsul Marietei care, aflată în bucătărie, nu auzea, probabil, nimic din cauza şuvoiului puternic de apă care curgea în chiuvetă, peste teancul de farfurii murdare, Breju strigă iar:
- Şi mai închide apa aia, măcar dă-i un pic mai încet, că-i scumpă! Ce, trebuie să curgă chiar aşa, şiroaie-şiroaie? Parcă-i cascada Niagara!
După care se întoarse spre Bebe:
- Apometrele astea măsoară fiecare picătură, nu-i de joacă! Ca să nu mai spun că am dat optzeci de mii de lei să repare apometrul de apă caldă, care, culmea!, încă era în garanţie! Dar firma pe care au angajat-o borfaşii ăştia de la administraţia blocului a dispărut! Ia-o de unde nu-i! E posibil aşa ceva? Îi dau în judecată, nici nu discut! Să-mi dea banii înapoi! De ce să plătesc eu? Nu mă las! Şi-aşa cunosc o grămadă de avocaţi, de când mă tot judec, ba pentru una, ba pentru alta!
Se aşeză pe scaunul vechi, cu stofă decolorată şi scămoşată, punându-şi coatele pe masă şi căutând cu ochii lista de cheltuieli.
- Dar hârtia unde-i? Că n-o văd pe nicăieri.
- Hârtia e la mine-n buzunar.
- Dă-o-ncoa! şi întinse o mână lungă şi slăbănoagă, cu pielea străbătută de vene umflate, înhăţă foaia de hârtie şi, înainte să o desfacă, îşi puse ochelarii cu rame groase, negre. Nu mai văd nici cu ochelarii ăştia. Trebuie să mă duci la doctor, să-mi dea reţetă şi să-mi faci alţii.
- E! Ba dantura, ba ochii...
- Ce?
- Nimic.
- Păi aşa! Ia să vedeeem...
Breju citea în gând lista şi privea cu atenţie fiecare rând, zăbovind şi analizând cifrele, căutând în minte dacă fiecare cumpărătură înşirată pe coloana din dreapta fusese făcută, ca nu cumva Bebe să-l tragă în piept:
162.000 9 farfurii pentru împărţit
135.000 9 căni pentru împărţit
90.000 9 linguri pentru împărţit
50.000 pungi de plastic, galbene, pentru farfuriile de împărţit
- Nouăăă? De ce nouă? Nu era vorba că trei sau cinci? Şi mai trebuia şi pungi, că fără ele nu se putea...
- Aşa zicea preotul că e cel mai bine. Nouă! Să nu pară nici prea sărăcăcioasă împărţeala, nici prea cu fală.
- Mda, de parcă plăteşte popa. El ştie să ceară bani şi să dea sfaturi. Dar nu se gândeşte ce vremuri trăim şi cât de greu ne descurcăm. Mai ales noi, pensionarii. Dacă şi o înmormântare a ajuns să coste zeci de milioane de lei... Am auzit că pe una au lăsat-o neîngropată, că n-a avut cine să plătească slujba şi groapa. Auzi! Chiar aşa, să nu se găsească nici un popă mai cu suflet şi cu frică de Dumnezeu? În fine... Dar n-a plătit Firica farfuriile, cănile şi lingurile?
- Ba da, dar nu trebuie să-i dăm banii pe ele?
- Îi dăm, îi dăm! Cum să nu-i dăm? Dar de ce trebuie să ţi-i dau ţie şi pe urmă să-i dai tu ei? Lasă că-i dau eu!
- Bine... Dar eu mă întâlnesc mai des cu ea, de-aia ziceam...
- Lasă că nu-i nici o grabă. Că nu stă-n apă, poate să mai aştepte. Aşa că le tai de-aici, ca să nu ne încurce când om face totalul. Aşa... Mai departe! Mă, Bebe, dar ai şi tu un scris... Ce scrie-aci? Lumânări? Ce lumânări? A, lumânări...
80.000 lumânări
20.000 tămâie
252.000 batiste, ace, bandă doliu
- Scumpe, scumpe rău batistele. Dar câte batiste au fost? Ai calculat bine? Mi se pare mult. Prea mult. Şi boldurile? Astea costă o nimica toată. Cât să fi fost? Două-trei mii de lei o cutie. O cutie ajungea, nu trebuia să iei două.
- Ce mai cumperi, unchiule Breju, cu două–trei mii de lei? Or fi fost şi ele zece-douăj’ de mii...
- E, hai! Cum să fie douăj’ de mii nişte prăpădite de bolduri? N-ar mai cumpăra nimeni! Cum să dai atâţia bani pe o cutie de bolduri? Banda de doliu, la fel, mai nimic. Şi restul, până la două sute cincizeci şi două de mii?
- Batistele!
- Ce batiste-s alea? De mătase? Brodate? Ce-aţi luat?
- Am luat şi noi cum...
- Păi da, şi-acum îmi încărcaţi mie socoteala. Nu se poate! Hai că la lumânări şi la tămâie închid ochii şi accept, zic ca voi. Deşi...
- Deşi?
- Deşi... cred că s-a furat din lumânări.
- Cui îi stătea capul la furat?
- Ha! Tu crezi că toată lumea e sensibilă ca mine şi ca tine? Sigur că ne-au furat şi că fiecare a luat ce-a putut de pe-aici! Eu am stat cu ochii în patru şi i-am urmărit pe fiecare. Dar fii sigur că tot n-am făcut faţă, la cât sunt ei de hoţi. Iar lumânări... lumânări am avut şi-n casă. De ce mai trebuia să luaţi altele?
- Păi aşa a zis preotul când am fost să...
- Când te-aud că-mi spui că aşa a zis preotul... să ştii că-mi schimb impresia despre tine! Lumânări au fost destule, şi încă nu erau de-alea negre şi strâmbe, cum aţi luat voi, ci galbene, frumoase, nou-nouţe. Nu luase biata Leontina, mătuşă-ta, Dumnezeu s-o ierte? Îşi cumpărase singurică lumânări. Simţea ea ceva...
Şi Breju se puse pe plâns, ştergându-şi lacrimile ca un copil, cu nodurile degetelor mari, împungându-şi-le în ochi să-i înroşească mai tare.
- Trebuia să mă lăsaţi să mă arunc de la balcon, înainte de-a o vedea în groapă. Cum o să trăiesc eu cu imaginea asta în ochi? Pot? Sau măcar să mă fi lăsat să mă arunc în groapă după ea... Nu pot să trăiesc fără eaaa...
Bebe fixase un punct pe perete şi refuza să îşi mute privirea de-acolo, i se părea că îl ajută să se calmeze, să nu îşi piardă cumpătul şi să sară la gâtul lui Breju. De ce s-o fi încurcat el cu unchiul ăsta ramolit şi zgârcit? Uite câte compromisuri e capabil să facă omul în viaţă. Dacă i-ar fi spus cineva că o să ajungă să suporte hachiţele unui moş, să-i facă toate poftele, să stea la cheremul lui, să-şi cheltuiască salariul pe medicamentele lui de inimă şi tensiune, să-şi piardă timpul la coadă la policlinică, să-şi facă el tot felul de consultaţii, ba de dinţi, ba de ochi, ba de ulcer, ba de şira spinării, care mai de care mai aberante şi mai închipuite, doar ca să îi smulgă o semnătură pe actul de donaţie, asta n-ar fi crezut în ruptul capului cu câţiva ani în urmă. Uite cum te obligă nevoia. Uite ce-nseamnă sărăcia. Nu l-a oprit nimeni să se arunce de la balcon, al dracului moş. Cine l-a împiedicat? L-a ţinut cineva? Şi în groapă putea să se arunce fără nici o grijă. N-ar fi sărit nimeni să-l salveze. Zgârciul dracului!
În bucătărie, zdrăngănitul de pahare şi farfurii nu se mai auzea şi, în câteva clipe, chipul Marietei se ivi în crăpătura uşii:
- Ce-i? Ce se-aude? Nu cumva plângi iar, unchiule? Offf... te-nţeleeeeg...
Şi Marieta, cu lacrimi în ochi, se aplecă şi îl cuprinse pe Breju de umeri şi rămase aşa, cocoşată, aplecată peste umerii înguşti ai moşului, preţ de câteva secunde, care lui Bebe i se părură fără sfârşit. Jenat - nici el nu ştia de ce - se simţi dator să îngaime şi el o consolare. Şopti neconvingător:
- Hai, unchiule Breju, asta-i viaţa. Ne naştem, trăim fiecare cum putem, murim... ăsta-i mersul lucrurilor...
Breju, devenit deodată atent, uitând de vocea plângăcioasă, îl sfredeli cu o privire tăioasă pe Bebe şi-i aruncă:
- Trăim fiecare cum putem? Da! Uite ce trai te-aşteaptă pe tine. Eşti norocos! Mâine-poimâine eu închid ochii... Tu eşti tânăr, ai casă... Hm! I-auzi! Trăim fiecare cum putem... Ia! Lumânările-alea să le ştergem de pe listă! Lumânări am avut! Trebuia s-aveţi grijă de ele! Să fiţi cumpătaţi, nu s-aprindeţi cu nemiluita! Nu mai trebuia să cumpăraţi altele! Dac-oţi fi cumpărat... Şi cu batistele cum rămâne?
- Le plătesc eu, nu-i nici o problemă. Eu am şi zis să facem cheltuielile jumate-jumate, să contribuim şi noi...
- N-am eu inima să mă târguiesc cu tine, Bebe. Sunt prea îndurerat ca să stau să mă gândesc la bani. Dar uite, accept să plăteşti tu batistele, boldurile şi banda neagră. Le tai de-aici, deci ce-a rămas să plătesc eu? Tămâia, douăj’ de mii, da? Marieto, fă-mi un ceai de tei, că m-au luat palpitaţiile. Pune şi un vârf de linguriţă de vâsc, e bun pentru tensiune. Halva mai este? Parc-aş mânca o felie, iar mă roade stomacul.
- Nu mai e, s-a mâncat toată...
- Păi da! Nu degeaba e vorba aia, că mănânci ca la pomană. Bine, adu-mi câteva felii de salam de Sibiu. Vezi că l-am băgat în cutia de la frigider, l-am împins un pic mai în spate, să nu se mai vadă.
- N-ai zis că ţii post, unchiule?
- Am zis. Dar pot? Sunt bolnav. Am ulcer, trebuie să mănânc des şi nu am voie orice. Mănânc că mi-a zis doctorul să mănânc! Să le tai subţiri, felioarele. Restul, îl împachetezi şi-l pui la loc, că trebuie să-l drămuiesc, să-mi ajungă cât mai mult timp. E scump, al naibii de scump, dar n-am ce face. Dacă aşa mi-a zis doctorul... Hai să vedem ce facem cu lista asta mai departe...
15.000 scobitori
- Hm! Scobitori... Bine, mă. Până şi scobitorile mi le-ai pus la socoteală... ţi-am zis eu să iei scobitori? Aşa-i când te ghiftuieşti pe degeaba, pe urmă trebuie să râgâi şi să te scobeşti între dinţi! Dacă tot te-ai gândit că trebuie, de ce nu m-ai întrebat? Sau de ce nu i-ai făcut şi tu cinste mătuşă-tii, post-mortem, cu o pungă de scobitori? Mă, zgârcit eşti! Cu cine-oi fi semănând aşa strâns la pungă?
- Hai, unchiule Breju, că nu-i moarte de om pentru cinşpe mii. Taie-i de pe listă, dacă te deranjează.
- Păi să ştii că-i tai. Nu că e o sumă prea importantă. Dar principiul mă deranjează!
Şi Breju îşi împinse cu degetul arătător ochelarii pe nas, după care tăie, fără grabă dar apăsat, cu ciudă parcă, rândul pe care era scrisă suma cheltuită pe scobitori, după care continuă să citească, tot în gând, la fel de atent:
20.000 biscuiţi
350.000 15 litri vin + 3 litri ţuică + 3 litri ulei
- De ce-oi fi adunat tu vinul cu uleiul? Ce-are-a face sula cu prefectura? Eu de unde ştiu acum cât a fost uleiul, cât a fost vinul şi cât a fost ţuica?
- Dar ce-ţi trebuie să ştii separat?
- Păi cum verific dacă-i bine socoteala?
- Lasă, unchiule, că n-am greşit.
- Şi eu de unde ştiu că n-ai greşit? Nu c-ai face-o intenţionat. Dar se poate, pur şi simplu, să aduni de două ori, de exemplu. Şi-aşa mi se pare cam mult. Aproape o juma’ de milion. Hm!
- Unchiule, cât zahăr îţi pun la o cană? băgase Marieta capul pe uşă, iar Breju nu putu să nu remarce în sinea lui că biata femeie făcuse sub ochi nişte cearcăne adânci, vinete. Arăta ca dracu, zici că era o stafie.
- Of, greu să ţii minte. Pune şi tu acolo o linguriţă rasă. Şi mai uşor cu zahăru-ăla, că dispare văzând cu ochii. Zici că-l mâncăm pe pâine!
- Lasă, unchiule, că p-ăsta l-am cumpărat eu, mai zise Marieta, dispărând din cadrul uşii şi murmurând cuvintele mai mult în barbă, pentru sine, decât pentru urechile bătrânului.
- Şi dacă l-ai cumpărat tu, ce? Trebuie să ne batem joc de el? Offf... Voi nu cunoaşteţi valoarea şi puterea banului, măi, copii...
Bebe nu mai răspunse nimic, doar îl drăcui în gând pe moş, îl făcu zgripţuroi şi avar, apoi, tot în gând, îi zbieră toate înjurăturile pe care le ştia, de la cele mai nevinovate şi până la cele mai spurcate. În acelaşi timp, Breju se gândea că nemernicul ăsta de nepot a venit în opinci de la ţară, şi acum o face pe şmecherul si pe proprietarul şi, dacă n-ar fi el, Breju, ei, alde Bebe şi Marieta adică, nici n-ar avea după ce bea apă.
Apăru şi Marieta cu ceaiul şi cu farfuria de sandvişuri. Breju se apucă să mănânce, mestecând încet şi, printre înghiţituri de salam şi ceai, încerca să rezolve problema vinului, a ţuicii şi a uleiului.
- Cum facem?
- Cu ce?
- Cu vinul şi cu ţuica. Ia uite la Marieta, ce drăguţă şi atentă, mi-a pus şi o felie de lămâie în ceai, ştie că-mi place. Dar de unde-o fi avut lămâie? Aţi cumpărat voi? Hai, Bebe, nu mă mai ţine pe loc, zi, că nu mai terminăm până mâine dimineaţă, dacă ne gândim atâta la fiecare cumpărătură.
- Ştiu şi eu? Nu mai ţin minte exact cât a fost fiecare.
- Păi vezi? Şi când ţi-am zis să ne facem socotelile în seara asta, ca să nu uităm nimic, ai zis că n-avem ce să uităm, că e totul pe hârtie. Uite, îţi demonstrez că nu ştii pe ce ai dat banii. Vezi?
- Ba ştiu.
- Dacă ştii, spune-mi şi mie. Să ştiu pentru ce plătesc.
- Lasă că le plătesc eu şi pe-astea, taie-le de pe listă!
- Le tai, să ştii... Sau îmi dai o explicaţie clară.
- Taie-le!
Pixul alunecă peste rândul pe care uleiul, vinul şi ţuica se amestecau prea tare pentru ca Breju să fie dispus să plătească.
600.000 tămâiat
200.000 tămâiat mâncarea pentru pomană
- Mult, mult, tămâiatu-ăsta. Şi ce face? Mai nimic! Doar aşa... să-ţi ia banii! Niţel fum şi gata, ţi-a şi băgat mâna-n buzunar şi ţi-a luat opt sute de miişoare. De parcă ar creşte în pom banii, doar să întinzi mâna şi să-i aduni. Ca pe mere. Dar ia stai aşa! N-a fost tămâia şi mai sus?
Breju luă de la capăt lista, căutând tămâia. O găsi în sfârşit, după care îşi scoase ochelarii şi, din greşeală, cu cotul, dădu peste cana cu ceai, gata-gata s-o verse. Netezi, în dreptul lui, faţa de masă cu palma mâinii drepte, apoi continuă fără să se uite la Bebe:
- Sunt circumspect, să ştii. Lista asta nu e lucru curat. Ce rost avea să pui tămâia douăj’ de mii, iar apoi şase sute de mii tămâiatul şi două sute de mii alt tămâiat. Şi dac-aş fi nabab, şi tot n-aş da atâţia bani pe tămâiat. Trebuia să te fi gândit şi tu. E ca şi cum bagi banii în foc şi te uiţi la ei cum se transformă în scrum. Bani pentru care munceşti şi te chinui, nu ţi-i dă nimeni degeaba. Că cine mai e norocos ca tine, să se-aşeze la masă pusă? Ai să devii proprietar, şi de apartament în buricul târgului, şi de casă mare, frumoasă, pe malul lacului. Ţi-am spus că dacă te porţi frumos şi îmi dovedeşti că meriţi, îţi las şi pământul. Îţi las tot. N-am pe altcineva! În tine mi-e baza! M-auzi?
Bebe, obosit, aţipise.
va urma