TRISTAN TZARA - Omul care a pus la cale revoluţia Dada

Citiţi o cronică a aceastei cărţi, precum şi introducerea şi capitolul de încheiere a volumului.



Iată un nume care evocă poezia, gloria, manifestul, nebunia tinereţii. Idei aproximative, care capătă substanţă abia acum, în această primă biografie de anvergură a lui Tzara, apărută în toamna anului trecut la Paris. François Buot ni-l restituie, alert şi documentat, pe omul schimbărilor radicale din cultura începutului de secol XX, pe militantul de stînga, pe amatorul de artă africană. Tulburător acest personaj rafinat convorbind cu Breton, Aragon, Eluard, Brâncuşi, Man Ray, Marcel Iancu, Crevel, Marcel Duchamp... Consecvent cu sine, petrecăreţ, atoatedistrugător dar constructor de lumi şi idei, Tzara începe abia acum să-şi facă auzită lecţia de geniu.

"Această carte răspunde unei spaime împărtăşite de mai multe generaţii. Cum să fii demn de omul care ai fost la douăzeci de ani? [...] Tzara este unul dintre marii indezirabili. Dar vremurile se schimbă, iar lumea de azi îmi pare mai deschisă, mai aptă să redescopere vocea acestui "barbar, autor al propriului stil" [...]. În această lume în schimbare, merită să recitim apelurile incendiare ale tinerilor dadaişti. Să retrăim nopţile înfierbîntate ale Cabaretului Voltaire, unde a început totul. Să redescoperim lirismul sumbru al acestui "om aproximativ"[...].

Cartea aceasta spune povestea unui tînăr român născut odată cu secolul care cerea ca totul să fie regîndit de la zero. Un fel de curăţenie generală, pe care Tzara voia s-o împingă pînă la ultimele consecinţe. Şi, cum orice revoltă sfîrşeşte prin a se recupera pe ea însăşi, el a trebuit să reziste în felul său, solitar [...].

E timpul să-l redescoperim pe Tzara."



Odată cu Man Ray, debarca la Paris toată legenda newyorkeză a lui Dada. Man Ray a sosit pe 22 iulie 1921, iar cuferele îi erau pline de pînze şi obiecte Dada.

Marcel Duchamp l-a instalat la hotelul Boulainvillier, în camera părăsită de Tzara în urmă cu o săptămînă, cînd plecase la Praga. L-a condus la Certa şi l-a ajutat să descopere plăcerile Parisului. Nu prea înalt dar extrem de seducător cu uşorul său accent american, Man a fost adoptat rapid. După cîteva săptămîni s-a mutat într-o cameră de serviciu de lîngă apartamentul lui Duchamp, la numărul 22 de pe strada Condamine. A făcut o mulţime de experienţe cu aparatul său de fotografiat. A fixat pe peliculă spirale de imagini ce se rotesc, îl descoperă pe Picabia şi picturile lui dadaiste, a fotografiat toalete pentru Paul Poiret şi a făcut poze de grup cu noii săi prieteni de la Certa, precum şi cîteva portrete ale lui Cocteau în atitudini foarte energice.

Cînd Tzara s-a întors din Tirol, ştia deja că grupul hotărîse să deschidă în toamnă expoziţia Man Ray. Urma să se desfăşoare la librăria Six, care le aparţinea lui Phillipe Soupault şi soţiei sale, Mick. Tzara s-a repezit să-l vadă pe Man Ray în strada Condamine. Cei doi s-au plăcut din prima clipă. Man avea douăzeci şi cinci de idei pe minut, era nostim, îi plăceau femeile frumoase şi localurile de noapte. Or, după ruptura cu Picabia, Tristan simţea nevoia acestui tip de complicitate.

În curtea hotelului, Man Ray a încercat să imortalizeze această primă întîlnire. Tzara s-a aşezat pe un zid, în capul unei scări, avînd deasupra capului o bardă şi un ceas deşteptător. Prin supraimprimare, Man Ray a adăugat silueta unei femei pe jumătate goale.

Vernisajul expoziţiei a avut loc pe 3 decembrie. Tzara s-a străduit să o prezinte tuturor ca pe evenimentul inaugural al sezonului Dada. "Plafonul librăriei Six era garnisit cu baloane colorate - relatează un alt american, Matthew Josephson -, atît de înghesuite unele în altele, încît trebuia să le dai la o parte ca să vezi tablourile[...]. La un semnal, cîţiva tineri din mulţime şi-au lipit capătul aprins al ţigărilor de sforile care atîrnau de la baloane şi toate au pocnit." Petrecerea a ţinut pînă în zori. Americanul la Paris făcea senzaţie în toate localurile de noapte. Trebuie spus că noii săi camarazi se pricepeau să-i prezinte Oraşul-Lumină unui străin. Aragon se pupa pe obraz cu portarii de hotel, Rigaut cunoştea femeile de lume, iar Tzara conducea totul, neobosit...

Ca mulţi alţi străini, Man Ray era fascinat de Montparnasse. "O lume cosmopolită, în care se vorbeau toate limbile, inclusiv o franceză la fel de abominabilă ca a mea [...] Mă bucurau aceste distracţii şi [...] zăboveam adesea în cafenele. Acolo puteai face cunoştinţă cu multă lume." Fermecat, a decis să se mute "departe de cartierele burgheze, care îi erau familiare". La începutul lui decembrie, s-a mutat la Hôtel des Écoles, în camera 37. Nu i-a fost greu să-l convingă pe Tzara să-l urmeze. Acesta din urmă cunoştea bine cartierul. Orice străin se simţea acasă în Montparnasse, fiindcă se întîlnea cu întreaga planetă.

Erau acolo prinţi ruşi ruinaţi de revoluţie, studente suedeze, pictori din Europa centrală, atraşi de succesele fulgerătoare ale unui Foujita, sud-americani veniţi să petreacă. Puteai să faci turul lumii dacă stăteai după-amiaza la Dôme sau la Rotonde. Dar alături de Man Ray te puteai apropia şi de incredibila colonie americană. De cealaltă parte a Atlanticului, un pahar de vin la preţurile extravagante ale pieţei clandestine depăşea posibilităţile artiştilor şi scriitorilor. În 1921, cîteva sute fugiseră deja de prohibiţie şi de puritanism: la Paris erau Ezra Pound, care credea că America e tot "pe jumătate sălbatică", Gertrude Stein şi salonul ei, Sylvia Beach, cu librăria ei, John Dos Passos şi romanele lui, galerişti din New York, animatori de reviste, jurnalişti şi corespondenţi, muzicieni de jaz şi stîlpii localurilor de noapte. Mai erau şi fetele frumoase de la terase care atrăgeau privirile lui Man Ray şi Tzara. Berenice Abbott era una dintre ele.



Intrarea Ronsin, din apropierea străzii Vaugirard, era un loc din afara timpului. Parisul părea foarte departe de atelierele artiştilor, instalate într-un spaţiu plin de verdeaţă. O oază de linişte şi de prospeţime, unde Tzara se întîlnea adesea cu Brâncuşi. Chiar dacă a scris puţin despre sculptorul originar din România, avea o mare afecţiune pentru el, căci îl considera "un maestru dintre cei mai siguri şi mai conştienţi de forţa lor". Într-un articol, scris în 1922, îşi amintea de acel colţ minunat: "Un atelier mare. Alb cu totul, plin de blocuri de marmură şi piatră. Grinzi enorme, resturi ale unui teasc vechi de sute de ani. Constantin Brâncuşi e înconjurat de aceste vestigii ale timpului care reprezintă pămîntul, marea şi pădurea. Are 46 de ani, barba lui a căpătat şi ea cenuşiul timpului, făcînd să-i scînteieze în ochi o flacără mai subtilă şi mai tăioasă." Vorbind despre drumul parcurs de sculptor, a pomenit lucrările sale academice de la început, sosirea la Paris şi cotitura spre "arta non-imitativă a epocii moderne: "Primele sale sculpturi din această perioadă i-au stupefiat pe vechii lui admiratori. Cuminţenia pămîntului, o fiinţă fără sex ce-şi ţine capul pe genunchii uscăţivi, prima încercare de a realiza o idee fluidă într-o materie dură. Capetele fine lucrate în marmură, stilizate pînă la ştergerea liniilor, gata să se confunde cu norul ce le înconjură, păsări cu gîturile alungite ca un urcior al cărui pîntec ar fi umflat de cîntece şi acel admirabil Sărut în care două corpuri se îngemănează pe un mormînt din cimitirul Montparnasse."

Tzara avea tabieturile lui în intrarea Ronsin. Trecea des pe la Brâncuşi, curios să vadă cele mai recente forme pure ale maestrului. Începînd din 1916, prin atelierul de la numărul 8 au trecut toţi scriitorii, artiştii sau amatorii români de artă, care vizitau Parisul. Brâncuşi a păstrat mereu contactul cu cercurile intelectuale din ţara sa. Pînă cînd avangarda a fost redusă la tăcere în România, el a colaborat cu regularitate la expoziţiile şi saloanele româneşti. Foarte repede, numele lui a fost asociat cu cel al lui Tzara în chip de eroi ai avangardei româneşti în exil. Astfel, vechii prieteni ai lui Tzara, Marcel Iancu şi Ion Vinea, i-au consacrat lui Brâncuşi un număr din Contemporanul. Era foarte des citat şi în Integral, revista animată de Ilarie Voronca şi Benjamin Fondane. Tzara, deşi rupsese legăturile cu România, se bucura să regăsească în atelierul lui Brâncuşi aerul ţării sale de baştină.

Cu aerul lui de patriarh binevoitor, Brîncuşi era şi o gazdă ideală. În cartea sa de amintiri, apărută în 1968, Caresse Crosby, directoarea editurii Black Sun Press, descria emoţionată prînzurile de la atelier: "Pe bancul său de lucru întindea o foaie de hîrtie albă velină în chip de faţă de masă şi o fixa în mijloc cu o minunată sculptură de-a lui. O găină durdulie era pusă la fript pe grătarul cu cărbuni, împreună cu nişte cartofi mari. Se bea vin rozée Provence, iar festinul se termina cu dulceaţă de căpşuni cu smîntînă. Era un bărbat adorabil, decupa găina cu o daltă..."

Vara, masa se punea, de obicei, în grădină: cîrnaţi, brînză, smochine şi vin roşu. Tzara era adesea prezent. În 1921 a făcut o serie de fotografii, descoperite la un colecţionar: Brâncuşi e înconjurat de tinere ca Mina Loy, Jane Heap, Margaret Anderson şi Maya Chrusecz. Într-una din ele apare şi Tzara. E limpede că erau momente de bucurie împărtăşită. "S-a vorbit prea des - scrie Tzara -, de bucătăria lui Brâncuşi, de mîncărurile savuroase gătite de el în prezenţa invitaţilor, folosind cuptorul românesc din atelierul lui. Secretul gustului admirabil al acestor mîncăruri e simplitatea lor. Şi-apoi, atelierul lui, cu blocurile de piatră şi de marmură, stimulează apetitul. Trebuie spus şi că sculpturile lui Brâncuşi, cu impresia de sănătate pe care o dă perfecţiunea lor, care nu e nici veselă, nici tristă, sînt foarte apetisante." Uneori, mica bandă pornea într-un scurt raid nocturn prin toate locurile pe care Tzara le ştia atît de bine. Totul se termina la terasele din Montparnasse, iar Brâncuşi putea fi zărit la Bœuf sur le toit. Dacă era un eveniment, se duceau pînă în Montmartre. Scriitorul american Robert MacAlmon povesteşte: "Într-o seară, după cină, ne-am dus în Montmartre - desigur, în acele locuri mai ieftine, în care puteam să ne exprimăm liber. La trei dimineaţa, Brâncuşi, ca un stîlp de cabaret, conducea un şir de dansatori care trecea peste mese, cobora scările, le urca iar şi trecea din nou peste mesele noastre, şi toată lumea bea şampanie. El cînta un cîntec românesc, iar "fetele" cîntau refrenele la modă ale lui Mistinguett." Tzara, cu toate că-şi mînă abil mica trupă prin noaptea pariziană, mărturiseşte şi că "Brâncuşi nu prea iese. Lucrează toată ziua, la mai multe sculpturi deodată. Prietenii săi, printre care am plăcerea de a mă număra, îi sînt devotaţi şi îl vizitează des".

De cîte ori nu s-a aşezat Tzara în mijlocul atelierului ca să se uite la Brâncuşi şlefuindu-şi obiectele în speranţa de a atinge perfecţiunea? De cîte ori nu l-a auzit el pe acest cetăţean al lumii spunînd: "Patria mea, familia mea sînt pămîntul ce se învîrte, adierea vîntului, norii care trec, apa care curge, focul care încălzeşte, iarba, fînul, noroiul, zăpada?"

---

Zürich, 6 martie 1919
Dragă Domnule [Meriano],

Am primit cu bine manuscrisul dumneavoastră. Ideea dumneavoastră [de a institui în revista DADA o rubrică de traduceri de poeme italieneşti] o găsesc foarte interesantă. Din nefericire îmi este imposibil să trec şi poemul lui Binazzi, pe care îl găsesc tare frumos, dar al cărui patetism şi ton nu se potriveşte, cred eu, cu [spiritul] DADA. Este şi puţin cam lung. În DADA este vorba de a arăta şi de a consolida o mentalitate modernă, poate trecătoare. Am convingerea că nu toate cele publicate aici vor rămîne ca valori literare. Dar consider (pentru moment) că documentul trăit este mai intens. Poate este rezultatul stării mele de nervi. Aşadar dacă vreţi să-mi trimiteţi mici poeme ale unor autori care au depăşit într-adevăr monocromia ştiinţifică futuristă, momentul sentimental sau parada romantică implicată de conjuncturi, le voi publica cu cea mai mare plăcere. Cred că ar fi mai bine să lăsaţi la o parte notele biografice. Cel de-al patrulea caiet este sub tipar dar pentru celelalte vă deschid porţile cu foarte multă plăcere. Traducerea dumneavoastră, exceptînd unele greşeli gramaticale, este foarte bună şi voi încerca să o public într-o revistă elveţiană (fără să îmi iau vreun angajament), oamenii de litere de aici sunt foarte anoşti.

Cu prietenie,

Tzara,
Hôtel Seehof, Schifflande.

Se demonstrează clar că arta modernă decurge dintr-o evoluţie normală şi pură, cei care îşi dau osteneala să aprofundeze intuitiv logica interioară a formelor pot, de acum înainte, să se bizuie pe noile noţiuni precise. Claritatea devine pentru ei esenţa unui peisaj de gheaţă, simplitate geometrică, visul fabulos al tuturor.

Cu forţa unei cascade, Picasso a început prin a studia problema de la vîrf la bază şi a dus experienţele cu înţelepciunea unui arhanghel într-o atmosferă electrică şi cu temperamentul unui ascet, pînă în cel mai profund miez al organismelor. În aceste cercetări el păstrează atitudinea unui pictor în faţa naturii, în sensul primitiv al unui Rembrandt. Nu filozofează.

Ceea ce se spune despre operele de artă este relativ şi personal. Îmi plac cristalele, mobila veche şi pictura modernă.

Atunci cînd s-a descoperit diferenţierea de înălţime şi vibraţii pe care diversele materiale le aduc pe pînză, burghezii şi-au întredeschis gurile lor colective ca să rîdă. Totuşi este una dintre cele mai importante descoperiri făcute în estetică, în sensul aplicării unei idei asupra materiei, şi consider realizarea minunat de firească.

Alături de o realitate obiectivă pictorul pune un adevăr văzut de el, iar de la această distanţă, eu măsor înălţimea la care artistul a plasat concepţia lui despre obiect, gîndirea lui pură, limpede, forţa lui de abstracţiune în această regiune unde ideile devin metalice iar intestinele poeţilor: nişte mărunte flori dispuse pe un colier de obscuritate. Pot tot atît de bine să urc treptele unei scări cît şi pe o scară unde treptele lipsesc. Sunetul pianului este de o altă natură decît acelaşi sunet auzit la violoncel ori cîntat de un tenor; distanţez întotdeauna într-o suită de diferenţieri (simfonia) (nu fac analogii).

Densitatea unei materii reprezintă pentru mine o anumită pondere, eu stabilesc un echilibru care mă ajută să construiesc. Creez dimensiunea invizibilă să o pictez cu onestitate.

Alături de aceste probleme noi, s-au studiat valorile esenţiale ale construcţiei, ale simultaneităţii, ale mişcării (futurişti), ale decorativului, ale noilor materiale (covoare, broderii, tablouri de hîrtie), ale profunzimii, ale calităţi liniei şi ale culorii.

O mică parte a unei picturi bune, o articulaţie, este bine construită, este stabilă, culoarea şi linia sunt adecvate proporţiilor cadrului. Pictorul modern este esenţial, el adună, centralizează, sintetizează iar legea pe care şi-o impune este ordinea. Arta sa trebuie să fie în sufletul său precum grădina unui împărat: severă şi ordonată, curată.

Văd la Arp: ascetismul rezultînd din simetria ce şi-a impus-o cu severitate, convingerea, tradiţia cîtorva linii primitive: verticala, orizontala şi unele diagonale rezultînd din legile pămîntului, ura faţă de pictura în ulei, grasă; şi vasul, adică trupul purificat prin profunzimea arheologiilor.

La Chirico temperamentul, reprezentarea sunt exteriorizate. Liniile sunt rigide, imaginaţia lui ne acoperă cu o gheaţă verde; el duce abstracţiunea pe calea ironiei otrăvite şi mistice.

Văd la Janco [Iancu] tendinţa viguroasă de a pune în relaţie pictura şi viaţa în mod organic, arhitectura, soliditatea, variaţiile de intensitate, alunecarea formelor suprapuse în jurul centrului prin transparenţe mecanice; face sculpturi: construieşte planuri şi se îndepărtează de mişcare şi de colonizări cristalizate în corpuri.

Lüthy şi-a fixat stabilitatea spirituală pe punctul definitiv al piscului unde se întîlnesc două paralele - poate o singură dată în viaţă. El ne conduce prin interioarele aurite şi însîngerate ale sensibilităţii sale spre calmul misterios fantastic. Bogăţia submarină dintr-un unghi de precizie astronomică. Paşnică.

La Mopp [M.Oppenheimer] tradiţia anumitor idei revoluţionare, graţia ritmică, subtilitatea colorată, vibraţia unor lucruri strălucitoare. Arborii au o orgă, iar pîinea caldă iradiază cîntul galbenului.

La Van Rees văd armonie intimă, gînduri, religiozitate, culori; direcţia formelor şi dispunerea lor liniştită; cuminţenia luminoasă.

Puritatea matematică a broderiilor D-nei Van Rees îndreaptă sufletul, printr-o ţîşnire a infinitului, spre calea lactee. Culorile deschise înconjoară o sonoritate nocturnă.

Richter: viaţa, expresia mişcării, gruparea inteligentă a forţelor. El realizează procesul spiritual al viziunii prin deformare şi simplitate chinuită.

Gravurile lui Slodki, teoria nostalgică, arhitectura unei suferinţe intime. Tscharner găseşte rugăciunea patetică şi robustă. El nu mai studiază formele vieţii în diferitele ei apariţii şi caută o soluţie chiar din viaţă, direct din realitate.

A aduna în micul flacon al unei albine numeroasele fibre, vitalitatea, funcţiunile unei tendinţe noi, ar fi o lucrare de creaţie divină, aceste fraze fiind nişte încercări modeste şi simple de a dezlega gîndurile unui mic număr de artişti, în adîncimea unui puţ care ar fi caliciul unei flori a soarelui.

Întru documentarea etapelor evolutive se arată sculpturile negrilor şi tablouri cu transformări şi amăgiri. Deşi acestea nu intră ca scopuri în sfera intenţiilor noastre. Unii pictori se îndreaptă spre o artă impersonală anonimă împotriva răutăţii oamenilor, atunci cînd îngerii se lichefiază într-un pom de Crăciun.

La şcoala Pestalozzi naivitatea celor mici se minunează în faţa picturilor murale, decise şi abstracte, făcute de Domnii Van Rees şi Arp, sub curajoasa iniţiativă a Domnului Corray.

(Tristan Tzara)


Scrisoarea lui Tristan Tzara către Francesco Meriano precum şi eseul "Despre artă şi despre cîţiva pictori" au fost preluate din cartea DADA. Corespondenţă inedită 1916-1920 Meriano-Tzara-Janco, editată în 2002 de Michael Ilk într-o ediţie bibliofilă de 99 de exemplare, numerotate de la I la IV, şi respectiv de la 1 la 95.
Cartea a fost prezentată în România prin intermediul Galeriei Contrapunct, Bucureşti (tel 210.09.79).
Mulţumim domnului Florin Colonaş pentru ajutorul acordat.