Poveşti cu miros de poveste

În biroul cochet în care se discută bugetul pe anul viitor, singurul lucru care aminteşte de Crăciun e coroniţa împodobită cu şnururi colorate, din mijlocul căreia răsare obraznică lumânarea. Mirosul ei pesemne răsfaţă nările reporterului care-şi frământă mâinile jenat. Sperând că întrebarea sa va înghiţi ca pe-o găluşcă timpul în care microfonul, manevrat de operatorul nervos, va binevoi în sfârşit să funcţioneze, întreabă dintr-o dată, stângaci:
- Domnule preşedinte, simţiţi că vin sărbătorile, ce părere aveţi de Crăciunul ăsta?

Preşedintele e un tip sobru, dar îşi permite câte-o glumă, din când în când, chiar şi cu presa.
- Păi ştiţi cum e cu Crăciunul de fapt? E ca într-un desen, dintr-un ziar de acum câteva zile.

Se uită întrebător spre reporter, ca să nu repete o poantă ştiută; nu, nu citise ziarul, nu văzuse.
- Merge un om la piaţă şi cere un brad. Vânzătorul: "Cum să fie?". "Păi, să fie aşa, în ton cu Crăciunul", răspunde omul. "Da, dar cum să fie, concret?". "Artificial".


Poate de-aceea, de câte ori ne gândim la Crăciun, mintea ni se refugiază în tolba cu amintiri din copilărie, ca unică arhivă cu documente autentice. Deschidem catarama ruginită, scoatem o filă îngălbenită, suflăm cu grijă praful şi iată:

La cinci ani am început să cred cu tărie că Moşul vine cu avionul. Vine, nu ştiu de unde vine, dar în rest oricum stă pe undeva pe-aproape, că vede tot, dar absolut tot ce faci. Ştie, bunăoară, când ai făcut mofturi la masă şi ai supărat-o pe mama, care îngheţase ore-n şir la coadă la peşte ca să ţi-l pună pe masă prăjit, cu mujdei şi mămăligă, în seara de Crăciun. "Dacă nu mănânci, vine Moşul şi-ţi ia înapoi avionul!". Şi-a venit, doamnelor şi domnilor! A venit chiar atunci, că până am apucat eu să fug în sufragerie să-mi iau cadoul de sub brad, deja jucăria albastră cu aripi albe dispăruse. Pesemne că Moşul plecase călare pe avionul meu, trecând prin tavan ca prin brânză. Şi lacrimi peste peşte, cu o mână mâncam şi cu alta îmi ştergeam ochii, şi ce să vezi, a apărut avionul sub brad exact când mă spălam pe degete şi pe faţă. Şi funcţiona! Că pentru o secundă mă gândisem că mi l-o fi stricat, aşa, cum îl luase în grabă.

Emoţiile copilăriei, centrate pe detalii, poartă blazonul autenticităţii. Îmi amintesc zumzăitul micului motor, nuanţa de albastru şi senzaţia pe care m-o dădea atingerea metalului fin, care se-ncălzea în mîinile mele, ca şi cum i-aş fi dat viaţă.


Microfonul a fost instalat şi interviul curge sacadat de câteva minute bune, cu date despre bugetul local aşezate precum notele muzicale pe portativul mirosului de brad, ca nişte haine aşezate într-un dulap străin. Aş fi putut să-mi amintesc de un alt Crăciun, unul însingurat şi teribil de rece, însă el e închis foarte bine într-un sertar mult mai nou şi, mai ales, într-o altă poveste. Dar chiar şi-acest crâmpei de amintire mai recent mă face fericită, fiindcă îmi dau seama de-un lucru: slavă Domnului că nu s-au inventat poveştile de plastic!