Despre mirosul de mucegai şi pescăruşii care stau pe valuri

Vremea era predominant frumoasă, iar temperaturile maxime. Indicele de confort termic depăşise din nou pragul critic de optzeci de unităţi în majoritatea regiunilor ţării. Cel puţin aşa susţinea o voce de bărbat în radioul din curtea vecină.

Francesca se dădea în leagănul prins cu un lanţ de creanga groasă şi strâmbă a nucului. Citea Valurile. Îşi luase special pentru plaja din 2 Mai cartea Virginiei Woolf şi părea că volumul chiar o captivase. Ne trezisem devreme, să prindem răsăritul, şi ne reuşise, am fi putut chiar să fim fericiţi în ziua asta, îmi spuneam, eu, care aş fi vrut să facem dragoste în camera răcoroasă cu miros de coada şoricelului ce venea din săculeţii ce atârnau cuminţi, lângă soba de teracotă, pe unul din pereţi. Francesca însă mă refuzase, aşa, fără nici o explicaţie, cum se întâmplase şi pe plaja pustie, în zori, cum se întâmplă, uneori, în viaţa asta. O priveam cum se leagănă, în timp ce mâţa galbenă a gazdei mă gratula cu tandreţea ei excesivă, agresivă.

Curtea semăna cu cea de la Alexandria (nici de Egipt, nici de Washington, Alexandria de Teleorman şi de copilăria mea). Pompa de apă vopsită tot în verde, florile roşii de gura-leului, aerul cald pe care vântul - briza, aici - îl plimba dintr-o parte în alta, găinile şi raţele gălăgioase, guguştiucii de pe antena televizorului puteau fi date factor comun. Lipsea însă spectaculosul muşeţel, înalt până la brâu şi des ca niciodată, care năpădise curtea mătuşii mele, în acel an: absolut incredibil, uriaş şi abundent, un ocean de flori delicate şi sălbatice, demn de orice nuvelă sud-americană. Încerca să echilibreze partida vârful macaralei care se vedea mişcându-se cu înaintări şi retrageri - ca într-un joc de iubire -, dincolo de acoperişul casei vecine, în port, undeva către Mangalia.

- Despre ce e vorba în cartea asta? am întrebat.

Francesca m-a privit cu mai multă indiferenţă decât mi-aş fi dorit.

- Despre o floare cu şapte aspecte diferite, a zis. Despre moartea care e împletită cu violete. Despre cât de ascuţite sunt împunsăturile prieteniei şi cât de simplă e dragostea. Despre viaţa care îşi rostogoleşte captura în iarbă.

- Aha, am mormăit eu, ca şi cum aş fi priceput demonstraţia profului de mate, la un seminar în luna iunie, când cireşele aşteaptă în copaci.

- Eu sunt mai important decât toate cărţile, am zis, într-o doară.

Francesca m-a ignorat, nici nu avea la ce să răspundă, nu o întrebasem nimic. M-am ridicat şi am pornit spre poartă, frustat dar împăcat cu gândul că trăim pe paliere diferite şi că asta e o problemă importantă, care trebuie rezolvată cândva.

M-am îndreptat spre plajă, în căutarea lui Kolb Dominic. La o masă din stuf l-am văzut pe Carol, lucrătorul social care însoţea câţiva copii norvegieni cu probleme.

- Ce faci, Carol? am întrebat.

- Bine! mi-a răspuns, cu accentul lui ciudat, amuzant pentru mine. Lucrez: beau una bere!

- Nu l-ai văzut pe Dominic?

Mi-a arătat cu mâna doi tipi care se băteau, mai departe, pe nisip, sub privirile curioşilor adunaţi.

Am apucat într-acolo, mişcându-mi capul dezaprobator, de câteva ori, de la stânga la dreapta. Kolb era mai scund şi mai slab decât adversarul lui, norvegianul Nicholas, dar acesta din urmă părea să fi obosit, picioarele i se împleticeau în nisip. Loviturile veneau destul de rar, atent cumpănite, lupta dura probabil de ceva vreme. Pumnii loveau cu un sunet sec, feţele mutilate deja. N-aveam nici un chef să privesc, aşa că am pornit spre malul mării.

- Din ce s-au luat? am întrebat-o pe Ştefania, roşcata cea cuminte care bea dintr-o sticlă de suc fără acid, sub o umbrelă cu dungi late, alb-albastre.

- Ceva legat de religie. Dominic i-a zis lui Nickolas că norvegienii au fost creştinaţi cu forţa sau cam aşa ceva, în timpul dinastiei nu-mai-ştiu cărui rege. Susţinea că a citit el faza asta într-o carte de Isak Dinesen. S-au certat o vreme, apoi s-au luat la pumni. Francesca unde e?

Am mormăit ceva ce n-am înţeles nici eu, iar Ştefania nu a insistat. M-am oprit pe malul apei şi m-am întins în nisip. Valurile îmi atingeau uneori, tălpile, soarele frigea şi am aţipit.

M-am trezit în timp ce Dominic îmi turna nisip pe picioare. L-am privit. Avea buza de jos spartă în două locuri, ochiul stâng fardat excesiv. Îi curgea sânge din nas, probabil, pentru că şi-l ţinea strâns între degetul mare şi cel arătător de la mâna stângă. S-a îndepărtat câţiva metri şi s-a spălat, un timp, în apa mării. Bănuiam că-l ustură rănile de la apa sărată, dar s-a întors cu o privire relaxată şi, ca de obicei, n-a pomenit nimic de vreo eventuală suferinţă sau disconfort.

Eram supărat pe el pentru că se bătuse şi, ca să i-o arăt, am început să-i povestesc un articol de Sorin Alexandrescu despre cultura română care ar semăna puţin cu frumosa din pădurea adormită, mereu în aşteptarea sărutului unui prinţ apusean care să o trezească, despre inerţia şi atitudinea de minimă reacţie a românilor.

În timp ce vorbeam, mi-am dat seama că inerţia şi minima reacţie mă caracterizează şi pe mine, erau vizibile cu ochiul liber, dar probabil că eu nu-l avusesem liber până în clipa aceea. Kolb Dominic, de exemplu, nu suferea de inerţie şi nici de lipsă de reacţie nu puteam să-l acuz: se bătea deseori.

Cu voce tare nu am zis nimic.

De ce anume ţi-e frică? m-am întrebat. Ce îţi doreşti cu adevărat? În ce fel mai poate fi salvată viaţa ta, cum mai poate ea să devină reprezentativă? Când ai să redevii activ, când şi cum ai de gând să adopţi atitudinea aia ofensivă, câştigătoare?

Îl invidiam pe prietenul Kolb, care tăcuse un timp, ordonându-şi ideile sau căutându-şi cuvintele, nu ştiu.

- Ce aiureală! a zis el. Nu trăim în poveşti, n-avem nevoie de nici un prinţ, nu suntem adormiţi! Ştii ce-l sfătuia Sadoveanu pe Labiş? Să înveţe bine gramatica, pentru un scriitor este de ajuns.

Era aici o aluzie - sau poate un îndemn. Kolb Dominic - şi prietena lui, Iulia - făceau parte dintre oamenii care mă cravaşau de câte ori puteau, cu o ironie care îmi făcea bine şi, mai întotdeauna, mă mobiliza în ale scrisului.

- Asta unde ai citit-o?

- Fragmente de timp - de Lucian Raicu. Ţi-o împrumut, dacă vrei. O am la mine.

- Nu am venit aici să citesc. Unii vor să mai şi trăiască, am plusat.

- O-ho-ho! s-a minunat el. Şi cum decurg trăirile?, a continuat, râzând.

Mi-am exprimat câteva nemulţumiri la adresa relaţiei mele cu Francesca.

- Bătrânii ăştia au altă atitudine, a zis el, de parcă nu m-ar fi auzit. Uite, Miron Radu Paraschivescu, de exemplu, era spiritul animator; putea fi oricând văzut, abordat, vizitat, interpelat.

- Cine mai are disponibilitatea asta, astăzi? l-am întrerupt, aproape furios, nici eu nu ştiu prea bine din ce motiv. Îmi plăcea să mă gândesc la cunoştinţe sau pile utilizate şi în lumea literelor, la ermetismul revistelor, al grupurilor, al autorilor sau criticilor care refuzau să se emoţioneze în faţa unui text diferit, ca program estetic, de cel promovat chiar de ei.

Pe Kolb îl amuza - dar îl şi amăra - lupta asta a mea cu morile de vânt, slăbiciunea din care izvora, poate sesiza ratarea posibilă, cred că m-ar fi ferit, dacă ar fi putut, dar era lupta mea, pumnii mei trebuiau să lovească, fiinţa mea trebuia să încaseze. Iar eu nu sesizam, stăteam strâmb şi el asta încerca să-mi arate.

- Critica este iubire - inteligentă, dacă se poate - de literatură, a continuat să-l citeze pe Raicu. La criticii tineri de azi, vezi iubire de literatură? Doar dorinţă de afirmare, alegerea unei strategii cât mai eficiente pentru a-şi face o carieră, pentru a intra - şi apoi pentru a prelua frâiele puterii. Ei ştiu foarte bine ce au de făcut - şi ştiu şi spre ce autori să se orienteze, pe cine să dărâme şi pe cine să promoveze şi sunt atât de determinaţi, încât vor reuşi, cu siguranţă. Lasă poveştile cu frumoasa adormită, spune-mi mai bine: ai terminat romanul?

Nu-l terminasem, dar el spera că lucrez cu spor. Numai eu ştiam cât de puţin scriam. Interesant era însă cum începea Dominic prin a pomeni slăbiciunile altora, dar sfârşea interpelându-mă pe mine.

- Poţi să cauţi deja un sponsor, să-ţi exersezi abilităţile în domeniu, altfel, chiar dacă scrii o carte excelentă, mori cu ea de gât! Trebuie să concretizezi, să convingi! Ia exemplu de la dramaturgii de la noi! Dacă vrei îţi spun chiar acum cincizeci de nume de autori de teatru care scriu, se zbat, sunt jucaţi în ţară şi afară, au relaţii bune cu jurnaliştii culturali, cu unii critici, cu diplomaţi, cu sponsori, regizori, traducători, cu diferite fundaţii teatrale din alte ţări. Nu ştiu cât de bune sunt piesele lor, dar dinamismul ăsta ar trebui să-ţi spună ceva. Ceva despre mirosul de mucegai, despre nevoia de schimbare, de mişcare.

Am privit pescăruşii care se plimbau mai încolo, pe malul mării. Alţi câţiva stăteau pe valuri; îmi plăcea asta şi îi invidiam.

Nu ştiam ce să răspund. Dominic era întotdeauna de partea bunului simţ şi mai era şi de partea discreţiei, a valorii, a unui anume fel de modestie. Ştia cum merg lucrurile şi mă întrebam dacă numai mie mi se pare că trebuie să fac compromisuri pentru a reuşi, dacă e una din ideile false cu care mă alimentez pentru a mă eschiva.

- Şi pentru că tot veni vorba de schimbare, de ce n-o suni tu pe Miruna? De ce nu te-ai duce mâine la ea?

Miruna era din Cluj şi era o bună prietenă a Francescăi, dar şi o bună prietenă a mea. Era ciudat că Dominic îmi făcea propunerea asta şi, în acelaşi timp, ştiam că nu făcea asta întâmplător. L-am rugat să-mi spună şi mi-a zis.

M-am ridicat şi m-am dus pe dig. Cred că am privit ore în şir marea. Se însera când am plecat în sat. Nu voiam să o văd pe Francesca. Mi-am luat o sticlă de vin şi am băut-o singur, pe un gard. Apoi m-am dus în biserică şi m-am culcat.

Când m-am trezit era încă întuneric şi eram rebegit de frig. Ştiam ce am de făcut.

Am mers pe plajă. Bătea vântul şi valuri mari, zgomotoase, loveau ţărmul. În bar, teenagerii îi cântau lui Carol, lucrătorul social aflat într-o avansată stare de beţie:

- Hey, teacher, leave the kids alone! în ritm de Pink Floyd, pentru a coti brusc la un ritm mai alert:

- Shame on you!

- Shame on me! răspundea el şi toţi începeau să râdă, lovind cu pumnii în masă sau tăvălindu-se pe jos şi hohotele lor parcă erau rafale de mitraliere. Kolb Dominic era printre ei. Mi-a făcut un semn de salut cu mâna. Nicholas o mângâia pe Karen, fata blondă şi sexy din Norvegia.

M-am întors în sat şi câinii m-au lătrat pe străduţa gazdei noastre. Francesca s-a trezit puţin când am aprins lumina, dar s-a culcat la loc şi eu mi-am pus lucrurile în rucsac. O ultimă privire, din prag? No way! Dus am fost!

În Bucureşti am ajuns pe la prânz, iar în Cluj, în noaptea următoare. Am aşteptat în gară să se facă dimineaţă şi să înceapă să circule primele autobuze.

Începuse să plouă. Oraşul era frumos, cu străzi aproape pustii, cu semafoare şi treceri de pietoni inutile la ora aceea. Florăresele îşi întindeau pe trotuare coşurile cu flori. Aveau toate acelaşi parfum, dar eu eram hotărât să înving.