Iluzionistul

- Mă gândeam să mergem mâine la mare, a zis Iulia.

- Nu am scris editorialul, i-am răspuns.

- Şi? Ce aştepţi? s-a mirat. Ai o zi întreagă înaintea ta. Nu uita: într-un editorial trebuie să ai ceva de susţinut. Încearcă să rămâi pe o singură idee. O idee clară, ţinută academică, emoţii lăsate la distanţă; într-un editorial nu se vede dacă în seara asta te duci să ceri mâna femeii iubite sau dacă eşti la pământ din pricina unei iubiri risipite. Suntem pe teritoriul ideilor, al punctelor de vedere tranşante, aici nu poţi scrie moale, afectiv, romantic.

- Nu prea reuşesc eu lucruri din astea oficiale, cu morgă...

- Ţi-am cerut eu aşa ceva? Ţi-am zis eu să fii suedez, să scrii morocănos şi rece? Dimpotrivă, din partea mea, poţi chiar să porţi o aură seductivă - şi în scris - ca Pleşu sau Irina. Nu m-ar deranja să te văd sursă de bună-dispoziţie, împărtăşind şi altora, cu înţelepciunea bunei aşezări în viaţă, lucrurile deosebite pe care le-ai descoperit după ce te-ai prins care îţi e locul şi ţi-ai fixat coordonatele traiectoriei pe care o să navighezi, până nu intervine, decisiv şi prematur, icebergul inerent. Dar loc de demnitate rămâne şi atunci, e un examen dificil, nu-l trec toţi; Irina rămâne un model.

- Cred că nu am aşteptat nici o carte cu curiozitatea şi nerăbdarea cu care aştept cartea despre îngeri a lui Pleşu. Dar ştii ceva? M-ar interesa, chiar mai mult, jurnalul lui. Căderile, depresia- dacă sunt, fleacurile cotidiene, sentimentele. Aş vrea să ştiu ce face toată ziua şi ce visează noaptea. Şi cum se enervează, ce muzică ascultă, la ce oră se trezeşte, cum înjură dacă înjură, adică nu doar un curs despre îngeri îmi doresc. Aş vrea să-i ştiu fricile, disperările, enervările, limitele. Şi nu-mi dă nimic din toate astea.

- Fiecare dă ce vrea.

- Da, dar cum rămâne cu sinceritatea?

- Acuma să nu mă iei ca prozatorii fracturişti, că n-ai voie să scrii decât despre ce trăieşti, că dacă nu te-mbeţi ca porcu’ nu poţi să ai într-o nuvelă un personaj care se îmbată! Imaginează-ţi că eu toată ziua nu aş face altceva decât să mă plâng de necazurile mele, mi-aş arăta resursele ipohondrice. Poate că în primele zile ai fi încântat: cineva îţi dă toate gândurile lui, îl poţi vedea cum greşeşte, îţi poţi remarca şi greşeli ale tale, văzându-le la el. E reconfortant să citeşti Un om sfârşit de Giovano Papini! a zis Iulia, maimuţărind un tip care ne dădea lecţii la Sighişoara, în Piaţa Boema.

- Giovani, bă! am răspuns eu, precum atunci un alt tip, din mulţimea amuzată.

- Dacă aş continua aşa, ai obosi, te-ai plictisi. Nu ştiu dacă ar fi o dovadă de curaj să-ţi publici Jurnalul. Poate că ar fi o dovadă de bun-simţ să nu-l publici. Rişti să-ţi plictiseşti cititorul oferindu-i felii de viaţă anostă, trăită greşit. Ştii când o întreabă Kevin Spacey pe fată cum a fost la şcoală, în American Beauty, şi ea zice că a fost Ok, iar el întreabă: Just Ok?

Tonul pe care e rostită întrebarea e aproape la fel de amuzant precum câinele care cântă I Will Survive în Men In Black II, aşa că am izbucnit în râs.

- Iar răspunsul vine de la sine, a continuat Iulia: No, dad. It was spectacular! -căci ce naiba întâmplări deosebite puteau să aibă loc într-o zi obişnuită de şcoală?

- Încerci să-mi spui că trebuie să existe un sâmbure educativ în ceea ce scriu?

- Cred că da. Poţi să fii un model, chiar şi fără voie. Un model pozitiv sau un model negativ, care nu trebuie urmat (Ia priviţi-l cum greşeşte! Să nu fac ca el!). Pleşu propune buna-dispoziţie ca normă şi un limbaj care place şi care deja e imitat.

- Totuşi, întrebarea rămâne: este el bine dispus mereu? Este o cale posibilă sau doar o iluzie menită să seducă?

- Ce importanţă are? Te face mai bun sau nu?

- Are importanţă pentru mine, ca autor. Nu pot să scriu un mare roman de dragoste - care de altfel lipseşte literaturii române - dacă nu trăiesc o extraordinară poveste de dragoste. Nu pot să mă pretind pe culmile fericirii - în scris - şi să trăiesc văicărindu-mă. Nu pot să-i fac pe ceilalţi să creadă că eu trăiesc pe înălţimi, să-i fac să mă invidieze - şi să fie o minciună. Ştii ce-mi zicea Ligia? Scrii frumos. Frumos e şi acasă, la ţară. Întindem rufele pe frânghie, la soare; mamaie toarce lâna şi zice că a trăit degeaba. Cum scriu - nu e aşa de important.

- Atunci n-ai decât să trăieşti pe înălţimi şi abia pe urmă să scrii. A trăi sub semnul bucuriei şi, ca o consecinţă, a scrie aşa.

În acel moment, vecinul meu a pus la maxim casetofonul şi vocea lui Ştefan Iordache a curs molcom în tot blocul: Adio, femei! Good bye băutură!/ De azi nu mai pun ţigara în gură. Vecinul meu bea destul de mult. I se spune John Wayne.

- Mergem diseară la Smetana? am întrebat.

- Unde e? a zis Iulia.

- În piaţa teatrului. La şase şi jumătate.

- Aseară, în Biserica Madona Dudu, la concertul de muzică religioasă m-au impresionat cântecele americanilor (Jester Hairston, William Dawson, Randall Thomson), am zis. Aveau ceva sălbatic, poetic, puternic, m-au făcut să mă gândesc la Whitman. Dirijorul ne-a spus: iată ce poate face un compozitor cu un singur cuvânt! (Aleluia - cântecul lui Thomson). Şi m-am gândit: ce literatură poţi scrie cu un singur cuvânt? Şi ce literatură poţi scrie fără nici un cuvânt? Muzicienii fac parte dintre marii norocoşi ai acestei lumi!

- Comparaţia nu are relevanţă şi nici nu rezistă logic! La fel de uşor te poate întreba un muzician: tu ce roman poţi scrie folosind o singură notă muzicală? Nu ştiu ce vrei să spui.

- Mă simt destul de stingher în rolul de designer care trebuie să împletească din cuvinte nu ştiu ce rochie fermecătoare, care să îmbrace o idee-manechin. Lecţia învăţată de Patapievici de la Noica: aproape nici nu mai contează ce spui, dacă ai un vocabular deosebit, nu pot sau nu vreau să mi-o însuşesc. Am citit nu de mult un articol al Simonei Popescu în care ea nu îşi amintea din comunism cum nu se găseau alimente în magazine, nu, ea îşi amintea că alimentele erau intruvabile. Înţelegi?

- All that Nostalgia, a zis Iulia. Da, am citit şi eu articolul, în Observator cultural.

- În nedezmeticire nu există nostalgie, ea are nevoie de un soi de inerţie ca să devină mesmerizantă, înţelegi?

- Înţeleg că eşti invidios, că ai ceva împotriva ei, aşa cum şi împotriva lui Cărtărescu te apucă, a zâmbit, cu mirare parcă, Iulia.

- Ba nu sunt invidios deloc! Slavoj Zizek a analizat căderea comunismului în România, iar ei l-au citit, în engleză, şi alimentele au devenit intruvabile, iar Mircea Geoană, Adrian Năstase, Petre Roman, Ion Iliescu s-au cunoscut la coadă la brânză, iar de la coada la pâine le zâmbeau Stolojan, Băsescu şi, de ce nu, Vladimir Tismăneanu! Iar democraţia înseamnă egalitatea şanselor, ne spune Simona, dar când, în care moment de pornire, există o egalitate a şanselor?

- Scott Fitzgerald nu le putea ierta bogaţilor bogăţia. Dar, ca într-un banc cu poliţişti români, la ce i-a folosit? Mai bine te apuci să scrii editorialul. Şi nu uita: o idee puternică, un mesaj clar!

- Am văzut aseară un mesaj clar, scris cu vopsea neagră pe peretele galben al unei case vechi, galbene, cărtăresciene: Dobitoci Interzis Aruncarea Gunoiului! Dar nu ştiu ce tabără să aleg? Să apăr această idee? S-o combat?

- Trage la sorţi şi apoi susţine-ţi cu fermitate punctul de vedere!


Nu pot să scriu, dacă scrisul e o corvoadă. Nu pot să scriu, dacă trebuie să fiu util. Încerc să menţin o cadenţă, dar e absolut necesar să scriu cu plăcere. Mi-am zis că voi scrie cu mai mult spor şi cu mai multă voioşie, după concert. Şi, într-adevăr, în seara aceea, în timp ce ascultam poemul simfonic Vltava, de Smetana, împreună cu gospodinele care mâncau mere în balcoanele blocului din apropiere, mi s-a părut că inspiraţia îmi dă târcoale. Îmi tot veneau idei despre rostul scrierii unei poveşti şi despre rolul cuvintelor în care o îmbraci, sclipiri de la care se putea porni, argumente rezonabile. Aveam un creion în buzunar, dar, mi-am zis, le voi nota pe toate mai târziu.

Ajuns acasă, m-am aşezat în faţa calculatorului. După ce am scris primul paragraf, m-am simţit brusc descurajat. Mi-am zis că m-aş simţi mult mai bine dacă aş bea ceva. Mi-am cumpărat două sticle de bere. Le-am băut. Ideile s-au luat la trântă şi s-au amestecat. Ochii mi se închideau şi mi-am dat seama că nu mă mai pot baza pe luciditate, aşa că mi-am spus: Dacă mă voi trezi mâine la 5, am timp să termin până la sosirea Iuliei. Mâine, dimineaţa devreme, odihnit, cu mintea limpede am să scriu ceva deosebit - şi-am adormit.

La ora 11, am deschis ochii şi-am privit spre motanul galben care aţipise într-o şosetă, pe afişul de pe uşa dulapului. Şi somnul m-a furat. Când m-am trezit din nou, era două fără şapte minute. M-am ridicat şi m-am întrebat ce naiba face Iulia şi atunci am văzut biletul ei, între sticlele goale de bere: Good morning, drinker! Mi-a fost imposibil să te trezesc. Am plecat la munte, ne-am răzgândit, în ultima clipă, după cum ne cunoşti. Baftă la editorial! Şi nu uita: încearcă să rămâi pe o singură idee.