Colegi de Serviciu

Ziua începuse anost, ca o doină populară bănăţeană şi ar fi continuat ca o vacanţă la Buziaş, dacă nu ieşeam din casă. Ce-aş fi putut face înăuntru? Să privesc la televizor cum bombardează americanii şi englezii în Irak? Să-l ascult pe liderul de partid naţionalist autohton promiţându-mi că va băga în puşcărie, când va ajunge la putere, o mie de mari bandiţi? (Un fir de păr nu li se va clinti din cap, dar în primele trei săptămâni vor fi ţinuţi numai cu pâine şi apă, până când îşi vor mărturisi fărădelegile şi numerele de cont din străinătate. Apoi vor fi eliberaţi, pentru că Liderul, altfel om bun şi cu frică de Dumnezeu, nu-i răzbunător şi îi va reeduca trimiţându-i la muncă pe Şantierele Naţionale). Până la viitorul ăsta politic luminos ar mai fi, aşa că aş putea să mă lăfăi în prezentul cu cornuri şi lăptic pentru şcolari (dar nu şi pentru invidioşii de la grădiniţă).

Am preferat însă să ies şi să găsesc în cutia poştală, strălucitorul plic. Nu am recunoscut semnătura şi-am amânat să-l deschid. Treceam în revistă câţiva posibili expeditori, savurând deliciile oferite, eventual, de fiecare variantă, în timp ce mă lovise dorul de Iulia şi mă hotărâsem că în altă parte decât la ea la serviciu, să o conving să chiulească şi să petrecem ziua împreună - nu am unde merge.

Iulia era singură în biroul ei, corecta un text pe computer. Era îmbrăcată într-o fustă lungă, croşetată, cărămizie şi cu bluza din Grecia primită de la Lisbeth. Mirosea a ceai verde, folosise parfumul ei preferat: Green Tea - Elisabeth Arden şi avea părul zburlit, ca un ied nătâng, jucăuş. Asta însemna că avusese o noapte lungă, cu somn incomodat de bigudiuri.

A acceptat propunerea mea. A udat florile şi am plecat.

Domnişoară, nu ştiţi unde aş putea să vând lenea asta? a întrebat bătrânul paznic. Aş lua-o eu, dar am deja destulă, a râs Iulia.

Pe urmă ne-am plimbat pe străzi. La un moment dat i-am luat o îngheţată, iar în faţa teatrului ne-am oprit să privim maşinile Suzuki expuse. După ce ne-am îndepărtat câţiva paşi, i-am spus Iuliei ce model de maşină îmi doream şi ea a zis că, dacă vreau, ne întoarcem să-l cumpărăm. Dacă nu şi-ar fi luat îngheţată, zicea, am fi putut cumpăra şi modelul ei preferat. Dar eu am ratat oportunitatea.

Am ajuns la Iulia şi m-am bucurat că bunica ei nu era, pentru moment, acasă. Ne-am oprit în camera plină cu cărţi, pe care o ştiam atât de bine. Am privit cu jind spre hamacul din colţ, dar, pentru moment, aveam treabă. Iulia şi-a scos trusele cu farduri, revistele pentru femei şi a început să-mi explice ce-i acela un ruj mat, unul sidefat, un Gloss, cum se folosesc diverse creme de faţă sau anti-rid, ce tendinţe se prefigurează pentru primăvara următoare, ce şi-ar dori ea să-şi cumpere sau să-şi lucreze.

Am ascultat-o cu atenţie şi cu plăcere, dornic să intru în universul acela delicat şi straniu. De undeva se-auzea un cântec: Rocking All Over The World şi sunetele parcă dansau, fiecare altfel în lumina ce se oprea - pată galbenă - pe podea. A fost, fără dubii, unul din ceasurile acelea speciale ale vieţii, când optimismul, încrederea, promisiunea fericirii mă împresuraseră.

- O să intru să fac un duş şi să spăl o cămaşă care nu merge cu maşina, a zis Iulia.

O clipă m-am gândit la maşina ei albastră şi la o cămaşă care nu se asorta cu această culoare, dar ea a râs şi a completat:

- O cămaşă care nu se spală cu maşina. La ce te gândeai, la o cămaşă pietonală?

Rămas singur, m-am căţărat în hamac. în casa Iuliei, cele trei pendule bătrâne băteau, parcă dintotdeauna, din jumătate în jumătate de oră. Am scos din buzunar plicul găsit în dimineaţa aceea şi l-am deschis. Era de la o fată cu care corespondasem, cândva, în ultimii ani de comunism. Încep un nou an şcolar şi viaţa mea în ăştia se măsoară, în ani şcolari - zicea. M-am gândit că viaţa mea se măsoară în cărţi şi în despărţiri, iar cei ce măsoară-n începuturi nu-s mai câştigaţi şi am citit mai departe. Ne cunoscusem graţie unui anunţ apărut în revista Săptămâna şi îmi scria acum pentru că mă citise în Dilema. O revistă comunistă, alta capitalistă şi sigur că m-am gândit la cele două lumi şi la Radu Cosaşu şi m-am întrebat cum erau şi cum sunt, prin comparaţie, colegii lui de serviciu. Cum arăta o discuţie despre un articol - purtată cu Eugen Barbu sau Corneliu Vadim Tudor - spre deosebire de o consultare similară cu Mircea Vasilescu sau Magdalena Boiangiu? Şi cum arăta - sau cum arată - în cuprinsul aceleiaşi comparaţii - colegialitatea în pauză sau după orele de serviciu.

Se înserase de-a binelea, iar Iulia întoarsă din baie s-a întins pe patul ei fără picioare.

- Vorbeşte-mi despre fotbal, m-a ispitit, precum femeia din mulţime pe Profetul lui Khalil Gibran.

- Campionatul nostru nu e campionatul nostru, i-am zis, intrând cu oarecare voioşie în rol. El este campionatul lui Jean Pădureanu, al lui Gheorghe Ştefan, al lui Gigi Neţoiu şi al dragostei lor pentru fotbal, dragoste vegheată şi ocrotită de Mitică Dragomir şi de Mircea Sandu.

Şi i-am explicat cum acţionau reciprocităţile şi cum se pregătea Dinamo de Liga Campionilor şi cum, din acest an, Steaua e echipă naţională; (şi ce bine-i stătea când era echipă internaţională) şi cum a zis Mihai Stoica, sosit de la Galaţi în Ghencea, că Dinamo are cel mai valoros lot din Ştefan cel Mare şi cât de entuziasmaţi erau comentatorii de la ProTV de amicalul jucătorilor dinamovişti în compania celor de la Real Madrid, când au jucat atât de bine, până în minutul 65 (dar un meci are 90 de minute, nu? îl întreba Zenga pe Ovidiu Ioaniţoaia, la Procesul etapei) şi chiar i-am zis că Dinamo ar trebui să se retragă din campionat şi să joace meciuri amicale cu echipe spaniole, până când vor reuşi să-şi vândă jucătorii cei mai buni şi-apoi i-am povestit cum credea Walter Zenga că Manele este numele unui cântăreţ, cum au discutat Adrian Năstase şi Sepp Blatter despre cultură (pentru că fotbalul este un fenomen cultural) şi m-am întrebat cât o să mai ţină entuziasmul oltenilor, fericiţi c-au scăpat de Gigi Neţoiu, umplând stadionul şi rămânând, cu miile şi pe-afară.

-Ai adormit? am întrebat şi m-am gândit la colegii de echipă şi la o stare de spirit care poate câştiga uneori în dauna valorii unor profesionişti.

Iulia a zis că nu, nu a adormit şi mi-a povestit cum a fost ea la un meci Universitatea Craiova - Farul Constanţa, doi la zero şi cum de atunci, Săndoi a fost preferatul ei. Şi cum a sărit gardul, împreună cu fratele ei, ca să intre la un meci pe stadionul Electroputere şi cum a văzut alt meci de pe acoperişul unui bloc şi că îşi aminteşte că portarul oaspeţilor era un tip chel, cu un nume caraghios şi eu i-am zis Naste şi ea a zis că da, chiar el şi eu i-am spus că tipu ăsta era portar la echipa din Târgu-Mureş.

Atunci o pendulă a bătut de zece ori şi până să termine, a început o alta, care a bătut tot de zece ori, dar aveau tonalităţi diferite şi nu ne-au încurcat numărătoarea.

Iulia m-a întrebat cum sunt colegii mei, iar eu i-am spus că ne întâlnim mai rar decât studenţii în sesiune, că mă simt, de fapt, absolut singur - şi că, probabil, singurătatea asta îi apasă pe toţi, poate mai puţin pe cei ce lucrează împreună la o revistă, la o editură, la o pagină culturală de ziar (Ai văzut că, în ultima vreme au apărut pagini culturale la tot mai multe ziare?), având principii şi valori comune. Poate acolo e de găsit puţin entuziasm care să pocnească rutina, poate într-o redacţie, în orele târzii din ziua închiderii numărului, să găseşti ceva din spiritul de echipă din vestiarul fotbaliştilor olteni, pentru că altfel, cărţile le scrii în singurătate, în chilia ta şi acolo trebuie să revii şi s-o iei de la capăt, chiar dacă ai norocul să publici şi să organizezi o lansare de carte. Dramaturgii poate au mai mult noroc; ei simt mirosul succesului, şi chiar prezenţa gloriei, când aplauzele răsună în sălile lumii.

Iulia a zis că e stresant să fii marginalizat social, eu i-am spus că dragostea poate echilibra balanţa, iar la televizor a început meciul Bosnia - România.

- Puiu Iordănescu a încercat tot ce-a putut, până i s-a transmis să-şi vadă de treabă, a zis Iulia.

-Asta ce mai e? am întrebat, şi ea mi-a povestit cum a încercat Puiu Iordănescu (rugat de Dan Piţa, pe care-l alertase Ovidiu Iuliu Moldovan) să recupereze carnetul de conducere al lui Dorin Tudoran, de la miliţie. Şi cum i s-a transmis să-şi vadă de treabă, semn că era vorba de Securitate. Şi cum l-au condus pe Tudoran, la aeroport, Manolescu, Dinescu, Deşliu - când el a plecat din ţară, deşi ştiau că-şi asumă unele riscuri, după cum şi-a asumat şi Bogdan Lefter care l-a vizitat acasă, cu câteva ore înaintea plecării, pentru a-şi lua rămas bun sau Mariana Marin, care, fără să-l cunoască, i-a bătut la uşă, cu un buchet de flori, în vremurile în care poetul dizident era în greva foamei.

- Şi de unde ştii tu toate astea? am întrebat, puţin obosit, căci în secundele alea literatura nu mă interesa deloc şi ea mi-a zis că a fost cuminte şi că a citit în ultimul număr din revista Ramuri interviul luat de Nicolae Coande lui Dorin Tudoran şi chiar mi l-a recomandat şi mie. Era acolo, dacă n-o ştiam deja, o afirmaţie a generalului de Securitate, Pleşiţă, conform căreia, dacă nu-l ruga el pe Noica, Liiceanu şi Pleşu n-ar fi scris Jurnalul de la Păltiniş, alta în care îi dădea casă lui Nichita şi mai era şi un zvon despre partidele de tenis pe care le juca Pleşiţă cu prietenul tău, Breban, despre care Dorin Tudoran zice şi alte lucruri interesante.

- Cum le ştii tu pe toate! Ca un om mare! am zis, privind-o uimit, amuzat de interesul ei pentru lumea asta a mea.

A izbucnit în râs, apoi a stins lumina şi cred că a adormit imediat, lăsându-mă cu televizorul de la care puteam afla că Puiu Iordănescu şi-a văzut de treabă, a încercat tot ce-a putut, iar echipa de fotbal a României a câştigat lejer, cu 3-0 la Sarajevo.

Am ascultat până-n zori, din hamacul meu, pendule şi greieri, în timp ce afară probabil că răcoarea nopţii îmbrăţişa pământul.