Fantasticele mele bunici (I). Maria

Maria era coafeză într-un târguşor de provincie. Locuia pe Aleea Trandafirilor, într-un apartament cu două camere, cocoţat la ultimul etaj al unui bloc cu patru nivele. Avea o fiică măritată la Bucureşti, un fiu marinar, ce bântuia cine ştie ce mări şi un soţ muncitor la singura fabrică din oraş. Maria se trezea dimineaţa ceva mai târziu decât soţul ei, care avea bunul obicei de a dispărea din casă înainte de răsăritul soarelui. Mariei nu-i displăcea să îşi bea singură cana de nechezol fierbinte (tu ştii de la ce vine termenul ăsta, nechezol? Pe vremea comuniştilor cafeaua era amestecată cu orz din cel cu care erau hrăniţi caii şi de-aia se zicea că dacă bei din licoarea aia ai sa începi să nechezi precum caii). După ce îşi termina ritualul cafelei, îşi trecea de două ori pieptenul prin păr, îşi încheia meticuloasă nasturii rochiilor înflorate, îşi vopsea buzele cu un ruj roşu carmin şi pornea spre coaforul de pe bulevard. Bulevardul era lung de vreun kilometru şi destul de lat cât să încapă două maşini circulând pe ambele sensuri. În afara unităţii Igiena mai erau pe bulevardul acela (al cărui nume îmi scapă acum), o librărie şi mai mult decât atât, chiar vis-à-vis de librărie, poarta fabricii, pe unde dispărea în fiecare dimineaţă, la orele cinci, soţul Mariei.

Maria străbătea agale bulevardul, întotdeauna păşea apăsat, cu capul sus şi cu spatele foarte drept. Intra în coafor aşa cum regina mamă păşeşte în sala de bal, ştiind clar că nu ea e astăzi centrul atenţiei, dar că toţi sunt conştienţi că ea ţine frâul împărăţiei. În faţa oglinzii uriaşe, Maria îşi alinia periile, una câte una, scotea din sacoşă punga cu bigudiuri mari, mijlocii, mici. Apoi tubul lucios de fixativ si pompiţa de apă, sticluţa de decolorant şi föen-ul, care întotdeauna mirosea puţin a păr ars. Apoi se aşeza liniştită pe scaun, legănându-se stânga-dreapta şi consultându-şi carnetul de programări, în aşteptarea clientelor. Ziua Mariei se împărţea în orele pentru permanent (pentru care trebuia să îşi pregătească meticuloasă soluţiile care îi coloraseră degetele într-un violet greu de scos de pe piele), cele pentru tuns scurt si cele pentru cocuri înalte. Nu ştia exact când se făceau opt ore pentru că în târguşorul acela prăfuit, cucoanele veneau cu regularitate la coafor şi nu prea avea Maria timpi morţi în procesul de producţie.

După-amiezele Maria şi le petrecea în sufragerie, tot cu degetele în soluţii, răsucind pe bigudiuri de tablă şuviţe de păr pe care le prindea cu clipsuri strălucitoare sau ruginite, după cât de uzate erau. Când i se întorcea soţul acasă, Maria se scuza preţ de cinci minute cât să-i pună bărbatului în faţă o farfurie de ciorbă şi să-i încălzească felul doi. La deserturi nu se prea pricepea Maria. Seara moţăia la televizor sau îi citea nepoatei povestiri din o mie şi una de nopţi. Deschidea cartea la cuprins şi întreba amuzată
- Pe care o vrei?
Nepoata nu ştia să citească. Se uita cu gura căscată la liniile punctate şi punea degetul pe unul dintre rânduri.
- Pe asta.
- Păi pe asta ţi-am mai citit-o şi aseară.
- Şi ce dacă, pe asta o vreau.
Aşa, fiecare poveste era citită de cel puţin trei ori, spre disperarea Mariei care deja le ştia pe de rost şi se cam săturase de Aladin, de Şeherezada, de Nastratin Hogea şi de posturile Ramadanului pe care pişicherul le îndura parcă din ce în ce mai greu, pe măsură ce volumele celor o mie şi una de nopţi se succedau. Mariei îi plăcea să-i citească nepoatei. O amuza felul în care fetiţa se încolăcea pisiceşte în braţele ei şi asculta ba cu ochii larg deschişi, ba cu pleoapele strânse.
- Ai adormit?
- Nu.
- Bine. Să mai citim atunci.
Şi citea Maria, până când respiraţia liniştită a fetiţei îi spunea clar că Nastratin se poate întoarce în bibliotecă. Se apuca apoi să adune din jurul patului mărgelele şi broşele, acele de pălărie şi inelele cu pietre preţioase pe care le păstra într-o minunată cutie verde, cu arabescuri pictate pe capac. Cutia asta o fascina pe nepoată. Bijuteriile Mariei, adunate în cutia cea verde, străluceau în ochii fetiţei aşa cum trebuie că străluciseră comorile piraţilor în ochii lui Aladin. Erau acolo şiraguri de chihlimbar şi de perle roz, agate, topaze, diamante prinse în cercuri de aur sau de argint, pandante de fildeş şi lanţuri împletite din firişoare fine. Le scotea din cutie una câte una şi se împopoţona cu tot ce ştia pe unde să-şi pună (acele de pălărie erau misterul cel mai mare pentru că Maria nu avea pălării şi oricum i le smulgea din mână strigând panicată: "să nu te înţepi, mamă!"). Pe urmă, colorată ca un brad de Crăciun, ţinându-şi pumnii strânşi, să nu-i alunece inelele prea mari pentru degetele ei mici, nepoata începea să se fâţâie în faţa geamului de la vitrina Mariei, singura oglindă în care prinţesa se putea privi fără ajutorul celor mari.
Maria râdea.
- Ce-ai să te faci tu când ai să fii mare?
- Eu am să mă fac o doctoiţă.
- Şi-ai să ai grijă de mama?
- Şi de mama şi de tata şi de tine şi de mama Sanda şi de mama Ioana şi de Tănţica şi de Titi şi de Simona...
Şi pomelnicul continua cu toate numele pe care nepoata de-acum le asocia uşor cu chipurile celor cunoscuţi. În vremea asta, fetiţa îşi făcea de lucru cu solniţele Mariei, cele "bune" pe care le păstra în dulăpiorul de sub vitrină pentru mesele de sărbătoare.
- Vezi mamă să nu verşi sarea aia că ne mai pomenim cu vreun scandal. Hai mai bine să-ţi citesc o poveste. Pe care o vrei?

M-am despărţit de Maria în copilăria mică. Ani buni n-am ştiut nimic de ea pentru că intrasem într-o altă familie, mi se prezentaseră încă două rânduri de bunici şi deja nu mai înţelegeam cine a cui mamă e. Maria s-a stins discret, în vremuri în care uitasem deja de "o mie şi una de nopţi". Nu mai fusesem în casa ei de aproape douăzeci de ani dar când am revăzut biblioteca ei am strâns din dinţi ca să nu plâng în faţa mamei. Mi-am amintit poveştile Mariei, i-am auzit clar vocea întrebându-mă: "pe care o vrei", mi-am amintit paginile cu linii punctate, liniile care însemnau începutul poveştii deşi erau la sfârşitul volumului. Am căutat minunata cutie verde în care eram convinsă că Maria îşi ţinea bijuteriile. Nu voiam aurul, nici pietrele scumpe care încă mai sclipeau în imaginaţia mea, voiam să iau cu mine cutia. N-am găsit printre cărţi decât o cutie în care pe vremuri fusese ceai chinezesc, dintr-o tablă roasă de rugină, plină cu mărgele ieftine şi gablonzuri, perle false şi pietricele de sticlă. Am lăsat-o unde era şi am plecat din casa Mariei strângând în braţe un singur volum din "O mie si una de nopţi." Încă mai caut cutia.