Unknown.mp3

23 decembrie 2003. N-am să înţeleg niciodată cum s-a transformat Crăciunul într-un maraton al foamei. Există mai multe tipuri de foame care ne devorează spiritul în apropierea Crăciunului. Oamenii cumpără. De toate. Orice. În cantităţi duble. De parcă un război de ne-evitat urmează să ne ia în braţe şi să ne strângă până la sufocare. Daruri pentru cei dragi, alese cu greu sau pe criteriul utilităţii. Daruri din obligaţie – pachete preambalate, acum cu zece la sută reducere. Cupoane de concurs, cozi interminabile la ATM-uri şi la casele de marcat ale supermarket-urilor, parcări aglomerate, autobuze ticsite, taximetrişti care merg doar în anumite direcţii, poliţişti nervoşi în intersecţii sufocate şi multe, mult prea multe zgomote într-un oraş care pare să nu ne mai suporte pe toţi cei care îi viermuim pe străzi. Şi pentru ca isteria să fie completă, peste tot, în metrou, în tramvaie, în scările blocurilor, copii străini cântă colinde ale căror semnificaţie le scapă. De fiecare dată de sărbători oraşul ăsta intră probabil într-o altă dimensiune, în care populaţia i se triplează iar timpul pare să se micşoreze, face implozie, orele îşi pierd consistenţa, spaţiile se contractă şi zgomotele devin din ce în ce mai ascuţite. Vântul îngheţat care bate afară îţi taie orice chef de cumpărat brazi şi de împachetat cadouri.

Închid uşa cu cheia şi mă refugiez în dereticat Am primenit casa. Mă gândesc cu groază că mâine e ajunul Crăciunului. La radio eternele colinde interpretate de Ştefan Hruşcă. La televizor s-au dublat-triplat spaţiile de reclamă pentru aceleaşi produse banale, acum mult mai ieftine, în super-oferte. Singurul canal de televiziune la care găsesc altceva decât spiritul comercial al Crăciunului, Mezzo: am noroc, găsesc un fragment de emisiune intitulat "mezzo emotion". Ascult în tăcere patru arăboaice al căror cântec cu inflexiuni total diferite de ce mi-au auzit urechile zilele astea, mă scoate puţin din starea de agasare. Surpriză, după cele patru arăboaice, Angela Gheorghiu, frumoasă, filmată printre petale de trandafiri roşii îmi cântă Habanera – "prends gard à toi...". Şi pentru cele câteva minute în care urmăresc cu respiraţia oprită evoluţia româncei la un post atât de special, mă simt bine.

Închid televizorul pentru că nu vreau să pierd senzaţia. După doar câteva secunde însă, de undeva de pe scara blocului, răzbat până la mine voci îngereşti. Îmi pare că întreg corul Institutului de Teologie a năvălit în blocul meu să cânte colinde în faţa unor uşi închise, urcând şi coborând scările înecate în întuneric. Deschid uşa. Reuşesc să disting în întuneric trei siluete ce par să treacă pur şi simplu pe palierul meu. Ridic din umeri şi reintru în casă, convinsă că vreunul dintre vecinii mei a dat radioul prea tare. După încă trei colinde care îmi intră pe gaura cheii, ies iar pe holul blocului, hotărâtă să identific sursa de sunet.

Muzica vine de sus. Sunt voci cultivate, doua voci de soprane si o voce bărbătească, se împletesc studiat în colinde ce sună altfel decât cele cântate prin tramvaie. Aştept până când ajung din nou pe palierul meu şi atunci mă conving că într-adevăr, ceea ce mi se părea că îmi cântă un cor întreg era de fapt colindul celor trei. Le dau o bancnotă. Fetiţa mă întreabă dacă nu doresc să cumpăr un cd cu colindele lor. Refuz dintr-un instinct educat în ani de zile de direct marketing şi mă retrag din nou în casă. Ei cântă. Vocile lor mă scot iar pe hol, de data asta mă ţin după ei convinsă fiind că dacă am să mai închid o dată uşa, or să dispară şi poate n-am să-i mai aud niciodată. Vecina mea de palier a deschis şi ea uşa şi ascultă din prag. După primele secunde de linişte mă aplec peste bara de protecţie a scării şi le spun: ştiţi, eu lucrez la radio, ce-ar fi să îmi daţi totuşi cd-ul ăla?
Îi invit în casă. Iasmina este mama Vanesei şi a lui Sebastian. Îmi spune că a cântat în corul Operei timp de trei ani şi că a studiat canto cu Doina Micu, pianista Artei Florescu. Acum îşi caută de lucru. A ieşit la colindat cu copiii, ei au tras de ea. Cântă îngereşte. Sebastian este şi el la liceul de muzică. Vanesa are 12 ani. Va fi interpreta principală într-o operetă pentru copii pe care Iasmina o va scrie pornind de la basmul "Punguţa cu doi bani". În vreme ce ei îmi povestesc toate astea, copiez colindele lor, la repezeală, pe hard disk-ul computerului meu. Track:Unknown. Artist: Unknown. Album: Unknown. Îmi imaginez pentru câteva secunde că dacă mâine am să dau pe post colindele lor, de undeva din America Statelor Unite un producător de origine română îi va căuta şi le va oferi un contract care să le permită să-şi cumpere o casă mare în care Iasmina să aibă o cameră separată pentru studiu, izolată fonic, pentru a-şi putea cultiva vocea superbă fără să-şi mai deranjeze vecinii de bloc.

Ajunul Crăciunului 2003. Pe un viscol greu de imaginat într-un oraş cu atât de multe clădiri înalte, Iasmina şi Sebastian au ajuns totuşi la radio, cu cd-ul. Aşa cum am promis, duc cd-ul la departamentul muzical. Olivia promite că o să-l asculte. "Vă sunăm noi, probabil după Anul Nou".

Înglodat în zăpezi deja murdare, Oraşul ăsta pare părăsit de toţi primarii. Merg acasă. Scara blocului meu e din nou cufundată în întuneric. E Ajunul Crăciunului. Închid radioul şi televizorul. Ascult zgomotele de pe hol, poate, poate mai aud vocea Iasminei. Şi-apoi îmi amintesc că pe hard-ul meu salvate undeva, sunt 7 mp3-uri. Unknown.mp3. Şi în casa mea, în doar cîteva secunde, după un singur click, cîntă îngerii.
Crăciun fericit!