Obiceiuri de împrumut

Bine, bine, ştiu, am întârziat la întâlnire. E vineri dimineaţa şi nu s-a schimbat nimic în "Mici istorii" şi poate tu cetitoriule, măcar unul dintre cei mulţi care vizitează atelierul nostru, ai fost dezamăgit. Îmi pare rău, azi am descoperit că timpul zboară mai iute decât îmi imaginam eu. Azi m-am trezit brusc că e vineri şi că în curând vin sărbătorile şi eu tot cu nasul în computer, fandând printre viruşi informatici şi viruşi de gripă, printre dead-line-uri din cele două redacţii şi şedinţe cu diverse personalităţi care ţin pâine şi cuţitul, spunându-mi clar că am obligativitatea de a ajunge acasă măcar pentru a hrăni motanul (Gigi l’Amoroso, a scris şi Lăzărescu despre el).

Anul trecut mi-am petecut o dimineaţă fabuloasă cu Ioana Popescu, în biroul ei din subsolul Muzeului Ţăranului Român. Abia se încheiase târgul de Sf. Nicolae aşa ca m-am prezentat cu o inimioară de turtă dulce la Ioana şi i-am spus că nu plec până când nu mă lămureşte de unde am împrumutat nebunia asta a Crăciunului învelit în hârtie de împachetat. Îmi mai doream să aflu care este cea mai frumoasă poveste de Crăciun şi am stat pe capul Silviei Kerim (Silvia, ce frumoase poveşti cu zâne scrie Silvia... Una se cheamă "Zânele nu bat la uşă"... habar nu aveam că zânele nu bat la uşă!) Şi iată ce poveşti am adunat de la Ioana şi şi de la Silvia, două doamne ale căror nume vor fi pentru totdeauna legate cu fire nevăzute de Crăciunurile mele, de-acum şi pururi.

* * *

Bucureşti, Decembrie, 2002. Ghirlande luminoase colorează întunericul în nuanţe electrice de roşu, albastru, galben şi alb. Moş Crăciun vinde bilete la Loteria Naţională. În fiecare vitrină e câte un brad încărcat cu fundiţe, îngeraşi sau globuri uriaşe. Brazi albi, brazi argintii, brazi de plastic. "Crăciuniţele" împart fluturaşi de reclamă. Spectacole şi licitaţii de caritate. La toate posturile de radio - colinde: în română, în engleză, în franceză, în germană. În metrou colindă de-o potrivă copiii sărmani, adolescenţii boemi, studenţii la teologie. Nu mai departe de începutul secolului 20, românii serbau Crăciunul în cu totul alt fel decât se serbează astăzi. "În lumea satului, Crăciunul era o sărbătoare în mers" spune Ioana. "Era un în cele două nopţi de dinainte de Crăciun: tinerii şi copiii umblau prin sat cu Steaua sau colindând la fetele tinere. Între timp preotul satului umbla din casă în casă cu icoana şi binecuvânta; femeile umblau pe la vecine şi împrumutau reţete sau frâmăntau pâinea şi cozonacii împreună. Masa de Crăciun se pregătea cu o zi sau două înainte - aşezarea mesei se pregătea cu mare atenţie: sub faţa de masă erau puse boabe de grâu, pentru belşug; crenguţe de brad aşezate în cruce la colţurile mesei, tot felul de lucruri care se pregăteau în fugă, şi alergând de la o casă la alta, aşa încât Crăciunul era o sărbătoare în mers.

În perioada despre care vorbim, în lumea satului nu exista Bradul de Crăciun. Se folosea bradul la nuntă, la înmormântare, la o construcţie nouă dar niciodată bradul de Crăciun. Poetul George Coşbuc povestea că prima oară când a văzut un brad prin fereastră la conacul boieresc, în noaptea de Crăciun, a crezut că acolo a murit cineva. Pur şi simplu nu ştia că se împodobeşte bradul de Crăciun.

"Ioana, cum a ajuns bradul în casele românilor?" "Bradul de Crăciun este împrumutat din lumea occidentală. A intrat întâi la oraş, şi încet-încet, prin boierii de la oraş care trăiau şi la sat, a ajuns şi la sat. Nouă azi ni se pare că bradul e la fel de legitim românesc ca şi în restul Europei dar se pare că a venit din Germania, cu tot cu "O tannen baum" şi cu un anume tip de podoabe. Podoabele strălucitoare ale bradului german s-au transformat în lumea românească, la început, în mere aurite, în nuci învelite în poleială şi lumânări. Ulterior, nu numai că au venit încet, încet podoabele de sticlă din lumea occidentală, dar mai nou am aflat că există o modă a împodobirii bradului care se schimbă de la an la an: de exemplu, anul ăsta moda este pentru 2002, bradul alb cu globuri roşii. Se pare că moda asta o stabilesc magazinele. În fiecare an reîmprumutăm cel puţin la nivel de spaţiu public, un brad de Crăciun, mereu altul, care urmează o anume modă, interesantă de urmărit."

Şi coroniţele de brad, cu fundă roşie sau lumânări au apărut tot pe filieră occidentală. Şi colindele, cele care ne răscolesc de fiecare dată, sunt tot o idee de împrumut, ce e drept, mai veche. "Cântecele noastre de stea au apărut prin secolul 18...iniţial unele texte au fost compuse de Anton Pann şi apoi au fost preluate, s-au compus muzici pentru textele astea" spune Ioana.. "Ele au pătruns din lumea oraşului în lumea satului şi acum le primim cu melodii schimbate, cu textele uşor schimbate. Este foarte la modă Ştefan Hruşcă. Şi colindele sale sunt o retranscriere a unei tradiţii maramureşene, cântecele de stea compuse în România prin secolul 18. Ce e oarecum suprinzător este că am aflat anul asta de o tradiţie recent împrumutată chiar şi de Moş Niculae. Sfântul Nicolae a existat în tradiţia românească dintotdeauna şi e cunoscut ca fiind printre altele şi patronul copiilor. Daruri de moş Nicolae nu s-au primit în lumea românească până în secolul 20. În secolul 20 Moş Nicolae venea nu pe fereastră ci pe hornul sobei. În lumea oraşului a venit pe horn dar a pus cadourile din ghetuţele de la gura sobei, apoi a venit pe fereastră, apoi şi-a pus cadourile în nişte ciorapi anume confecţionaţi şi care sunt aceeaşi în toată lumea, puşi la sobă sau agăţaţi la fereastră. Mai nou, anul ăsta moş Nicolae a început să vină la casele de copii însoţit de drăcuşorul lui sau de > - >în traducere românească, care este pandantul rău al lui Moş Nicolae şi care vine să sperie copiii. Am urmărit la televizor un reportaj făcut cu această ocazie: copiii erau realmente terorizaţi de acest omuleţ negru şi apoi salvaţi de moş Nicolae, care le dădea şi daruri."

Şi tradiţia darurilor de Crăciun a suferit transformări în timp. Crăciunul pare să se transforme într-un fel de sărbătoare a cadourilor şi a amabalajelor darurilor. Iniţial valoarea darului consta în a fi fost făcut de mâna celui care îl dăruia, avea un aport de gest personal. Acum tot ce ţine de gest este înmagazinat în ambalaj. Hârtia de ambalaj aleasă într-un anume fel, funda făcută într-un anume fel reprezintă persoana care dăruieşte. În rest darurile de Crăciun sunt cam aceleaşi în România, în Franţa, în Anglia, sau în America. Ce a mai rămas din Crăciunul românesc de odinioară? Ioana spune că ea crede că a rămas Crăciunul ca sărbătoare de familie. "S-au păstrat vizitele la rude şi la vecini, o oarecare rămăşiţă de >...>Ce s-a păstrat în anumite case din lumea oraşului şi în toate casele din lumea satului este mirosul de Crăciun. De câte ori mă întreabă cineva cu ce să împodobim bradul ca să fie cât mai tradiţional, eu spun: <cu mirosuri!> >Mirosul de brad în primul rând - nu bradul de plastic refolosibil şi rearanjabil în fiecare an - bradul adevărat. Apoi mirosul de lumânare - în măsura posibilului, cu mare grijă lumânări, în pom şi nu beculeţe. Apoi mirosul de cozonaci care năpădeşte casa cu câteva zile înainte de Crăciun. Pentru mine, Crăciunul e mirosul de coptură bună. La sat e mirosul de sarma şi de preparate din porc. Lucrurile astea anunţă sărbătoarea, te pregătesc pentru sărbătoare. Încă se posteşte, măcar o săptămână înainte de Crăciun creştinii postesc. Aceste mirosuri minunate te fac să ai o oarecare nerbdare şi sentimentul că pregăteşti sărbătoarea asta, că e o valoare în sine pe care o pregăteşti cu efort.

Sărbătorile de iarnă, luminoase şi colorate, frumos mirositoare, zgomotoase sau dimpotrivă liniştite, sunt o împletire din ce mai păstrăm de la bunici (un glob de când erau ei mici, un colind "de-acasă", preparatele specifice pentru masa Crăciunului) şi ce vedem în filme sau în reviste. Obiceiurile de împrumut şi tradiţiile promovate de mass-media şi agenţiile de publicitate nu mai sunt o noutate pentru nimeni. Dar Ioana nu e îngrijorată, ea spune că acesta este mersul firesc al lucrurilor. "Lucrurile astea bănuiesc că s-au petrecut în toată lumea, în timpi mai mari, în paşi mai rari decât acum; acum lucrurile se precipită dar rămâne la latitudinea culturii noastre să adopte ceva ce i se oferă din Occident, să preia, să adapteze, să accepte sau să refuze...asta rămâne de văzut."

* * *

Să presupunem că în Ajunul Crăciunului vi s-ar strica televizorul. Că nu v-ar rămâne decât luminile bradului şi că ar trebui să spuneţi o poveste unui copilaş de 4 ani. Ce poveste i-aţi spune, în această seară specială? Cum aţi începe? Cine ar fi eroii acestei poveşti? V-aţi gândi la ursuleţi, la zâne, la pitici sau la omul-păianjen? Aţi povesti despre comori şi corăbii de piraţi? Am întrebat-o pe Silvia, făuritoarea de poveşti, dacă ar trebui să scrie cea mai frumoasă poveste de Crăciun, ce n-ar lipsi din basmul ei?

"Se pot spune nenumărate poveşti de Crăciun. Un tipar nu există neapărat, dar totuşi, dacă l-am desena cumva, trebuie să existe întotdeauna zăpada, care este însemnul curăţeniei care se aşterne pe pământ în mod obligatoriu, de ce? Pentru că ea anunţă venirea lui Iisus - fiul lui Dumnezeu. Odată cu naşterea lui Dumnezeu ne-a dat un semn că e pe cale să ne ierte. În afară de zăpadă, trebuie să se audă clinchet de clopoţei. Legenda spune că venirea lui Iisus a fost vestită de Steaua de la Răsărit pe care urmând-o, au venit cei trei magi care au intrat în acel staul de la Bethleem unde era micul Iisus într-o iesle, alături de el fecioara Maria şi Iosif şi iată, două necuvântătoare boii care suflau aerul cald pentru ca micul Iisus să nu răcească. Astea sunt simbolurile care într-un fel sau altul sunt sugerate toate poveştile.

Poveştile de Crăciun au un rost aparte: acela educativ, acel îndemn care să-i ducă pe copii să descopere marile valori ale lumii creştine, să-i îndemne prin mamele şi bunicile lor să înceapă să citească Biblia, să-i îndemne să se ducă la biserică şi când le e greu şi când întâmpină bucurii, să se roage lui Dumnezeu. Cred că povestea naşterii Domnului este cea mai frumoasă poveste pentru orice copil de pe faţa pământului.

Cum le mai spunem această poveste copiilor din ziua de azi? Ioana a găsit un mod ingenios de a spune povestea românească a Crăciunului. "Am desenat un calendar de advent: în fiecare zi se deschidea o uşiţă şi în dosul uşiţei era un desen foarte simplu, un fel de ideogramă care reprezenta un episod din povestea naşterii lui Christos aşa cum o povestesc credinţele româneşti, foarte diferit de ceea ce se ştie din tradiţia bisericească. În acest fel, după doi ani, copiii mei ştiau pe de rost legendele Maicii Domnului pe care foarte puţină lume le ştie astăzi cu toate că sunt româneşti, vechi şi s-au povestit din gură în gură de sute de ani. "

Poveşti româneşti despre Naşterea Domnului sunt multe. Una dintre ele, repovestită de Elena Niculiţă Voronca, spune că Dumnezeu făcuse lumea. Necuratul se lăuda că nici el nu ar fi stat cu mâinile în sân, iar lumea asta cu tot ce are ea îi datorează şi lui ceva. De-asta a prins Necuratul îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu şi s-a apucat să-l provoace. Până la urmă au căzut la o învoială, la un pariu. Fiecare să facă un ţarc şi să încerce să ademenească lumea iar cine va reuşi să strângă oameni mai mulţi, a lui să fie lumea. Şi s-au pus pe treabă. Necuratul a pus la intrarea în ţarc un urs, care juca, iar tinerii s-au bulucit la ţarcul circarilor. Dumnezeu, cum era mai modest din fire, făcu o cărare spre ţarcul lui şi puse de-o parte şi de alta a drumeagului busuioc şi flori cu miros frumos, ca să le fie drag oamenilor să vină la Dânsul. Numai că nu reuşi să adune decât vreo câţiva bătrânei.

Necuratul începu să sară în sus de bucurie: "vezi, ţi-am zis eu, lumea asta e a mea! Tinerii au venit la mine, iar la tine au tras o mână de bătrâni care mâine, poimâine oricum vor muri." Dar Dumnezeu i-a întors-o zicând: "Uite, acela dintre noi care se va naşte dintr-o fecioară ce n-a mai cunoscut bărbat, acela va răsturna rămăşagu’ de dinainte". Şi Necuratul se-nvoi. Dumnezeu s-a apucat să facă o floare pe care a mirosit-o însăşi Maica Domnului şi a rămas grea. Iar când şi-a dat ea seama, a început să se ascundă dintr-un loc într-altul de cei ce voiau să-i ucidă pruncul. Pe când fugea, s-a întâlnit cu un om care ara pentru semănat. Şi Dumnezeu a dat un vânt pe câmpul acela şi deodată s-a umplut cu grâu, aşa de mult încât se puteau ascunde în el toate lighioanele pământului. Iar când veni vremea să treacă pe-acolo cei ce-o căutau pe Maica Domnului şi să întrebe de ea, omul s-a simţit uşurat că nu spune o minicună şi a zis: "Da, i-am văzut, dar când am semănat grâul"...

Şi a mers Maica Domnului până ce a nimerit la porţile lui Crăciun, care când a văzut-o, s-a gândit că nu are nevoie de aşa povară la casa lui. Şi Crăciun i-a zis nevesti-si să nu cumva să o adăpostească. Dar femeia ştia ce este durerea facerii şi a dus-o pe Maica Domnului în grajd, iar pe la miezul nopţii s-a dus să vadă ce se-ntâmplă. Şi-ncepu a ajuta la naştere. Şi când Christos s-a născut lumea s-a luminat şi Dumnezeu a câştigat rămăşagul pus cu Necuratul...Iar dacă ar fi să te iei după vorbele oamenilor mai puţin credincioşi, lucrurile stau altfel. Pentru că ei nu prea ştiu de sărbătoare, ei muncesc tot timpul, iar poveştile lor sună diferit...