Când am văzut prima oară Top Chef, am fost fascinată de ce pot scoate nişte profesionişti adevăraţi de televiziune dintr-o competiţie în care 17 chefi se bat pentru faimă şi 125.000$. Tensiune, trădări, conflicte, orgolii, iertări, emoţii, sânge, lacrimi, arsuri cu nitrogen lichid, foarte mult umor, personaje bine conturate. Fiecare episod m-a ţinut cu sufletul la gură şi când a fost finalul nu am intrat pe net până nu l-am văzut ca să nu aflu din greşeală cine a câştigat (nu a fost preferatul meu).
Ştiu că reality-show-urile sunt chiar mai departe de realitate decât ştirile de televiziune. Ştiu că tensiunea e lucrată din montaj. Şi ştiu şi că participanţii sunt selectaţi conform unor strategii complexe de dinamică de grup. Dar la Top Chef (care, pentru sezonul 6, primul pe care l-am văzut, a luat anul acesta premiul Emmy) ai măcar certitudinea că miza e reală.
Spre deosebire de reality-urile româneşti, unde nişte "actori" luaţi de pe stradă joacă penibil roluri conform unui scenariu (vezi Cearta în bucate, Fata tatei sau Îmblânzirea scorpiei), sau de reality-uri americane / englezeşti bazate strict pe cabotinismul unor vedete minore sau ale unor wannabes (cel mai recent exemplu de mare succes e Jersey Shore, dar aici intră şi toate emisiunile MTV / VH1 cu "vedete"), la Top Chef concurenţii chiar sunt bucătari pasionaţi şi autenticitatea lor transpare prin toate artificiile de montaj. Îşi lasă serviciul, care nu de puţine ori este o afacere personală, pentru şase săptămâni, iar la sfârşit pot să plece acasă cu mâna goală. Riscurile lor sunt enorme şi nu poţi să nu suferi alături de ei când li se dezumflă sufleul sau când - oh, the horror! - câte un membru al juriului scuipă mâncarea pentru că este oribilă. Nu este un reality despre gătit, ci despre supravieţuire.
Într-un final, anul acesta au lansat Top Chef: Just Desserts şi de câteva săptămâni mă întreb doar: "De ce le-a luat atât de mult să aibă ideea asta?!?" Este genial.
În Just Desserts se întrec doar pastry chefi (patiseri) şi bakers (brutari, într-o traducere incompletă, pentru că bakers nu fac doar pâine, ci şi prăjituri). Probele lor sunt strict legate de deserturi, de la a asorta o prăjitură la un cocktail la a face o rochie din ciocolată. Toate probele sunt cu termene limită imposibile (Faceţi un tort de nuntă cu trei etaje, delicios şi complet decorat, într-o oră! sau Pregătiţi 500 de prăjituri pentru un târg până mâine la 3! Să fie gourmet, dar să le placă şi copiilor!) şi miza este mare: 100.000$. Comparativ cu premiul de la Top Chef, este mai mic, dar costurile unei afaceri numai cu deserturi (şi câştigurile aferente) sunt şi ele semnificativ mai mici decât cele ale unui restaurant. Aşa că miza e de fapt mult mai mare.
Cel mai important aspect este însă personalitatea concurenţilor, care par să alcătuiască cea mai mare concentraţie de drama queens pe metru pătrat. Eu zic că e de la zahărul pe care îl inhalează non-stop când fac caramel, glazură sau buttercream. Rezultatul e spectaculos: una dintre tipe a plâns în hohote când i s-a prăbuşit tortul de nuntă, altul s-a tăvălit pe jos (literal) că i s-a dezgheţat semifreddo, apoi tot el a făcut atac de panică pentru că nu îşi găsea nişte pahare de plastic - în final a venit Salvarea şi s-a retras din competiţie. La o probă unul a luat tot untul de arahide şi drept răspuns altul a luat tot untul. Când aşteaptă deliberările juriului îşi aruncă invective, când sunt în faţa juriului se acuză reciproc că nu au făcut nimic. Unii au permanent impresia că sunt nedreptăţiţi şi au pretenţia ca cei care au câştigat proba episodului să recunoască asta. Extrasele din interviurile personale sunt pline de bârfe ca la scara blocului. S-au format găşti - Divele şi ceilalţi. Desigur, nu sunt toţi aşa, ba chiar unii au un bun-simţ incredibil în atmosfera de acolo, dar tonul este dat de cei mai dramatici.
Şi, pentru că tot ce se întâmplă pe ecran pare real şi pentru că motivaţiile personale ale concurenţilor sunt emoţionante fără să fie patetice, îmi vine să zic: "That's entertainment!".