Personajul meu preferat din Rome (luăm în considerare doar prima serie; se mai dă din când în când pe Universal Channel) a fost Brutus, aliatul şi fiul spiritual al lui Cezar. Deşi Cezar umplea ecranul şi forţa lui ducea toată povestea (motiv pentru care seria a doua, plasată după asasinarea lui, nu a avut niciun farmec), măreţia lui se definea prin relaţia cu Brutus, tânărul devotat, principial şi modest. Brutus credea în Republică, în puterea nepervertită a patricienilor, în valorile tradiţionale pe care se clădise Roma. Îi era devotat mamei lui, Romei şi, prin extensie, întruchipării acesteia, lui Cezar. A riscat totul pentru a-l ajuta să recapete puterea în urma războiului cu Pompei, l-a apărat în faţa duşmanilor, a ignorat furia mamei lui, iubită şi apoi părăsită de Cezar, şi i-a fost loial. Până când buna reputaţie a lui Brutus a devenit o piedică în calea lui Cezar. E o scenă remarcabilă într-unul din ultimele episoade, o confruntare în care Cezar încearcă să-l manipuleze să plece din Roma pentru o vreme, când Brutus înţelege în sfârşit că omul căruia îi era loial îl trădase demult.
Abia atunci bunul Brutus devine criminalul despre care am învăţat în cărţile de istorie. Şi abia atunci Cezar îşi relevă adevărata fire. Dacă până la momentul acesta l-am privit prin ochii devotaţi ai lui Brutus, dintr-odată ştim ce suflet meschin şi avid de putere stă în spatele zâmbetului populist. Brutus e cheia în care vedem totul.
În Mad Men, oricât de fascinată aş fi de Don Draper, cea care mă face să îmi pun cele mai multe întrebări este Joan Holloway-Harris, asistenta executivă despre ale cărei intenţii şi secrete ştim mai puţin decât despre oricine din serial. Joan este întruchiparea tragediei femeii din anii '60: deşteaptă, capabilă, diplomată, sigură pe ea şi prea frumoasă pentru a nu fi redusă la statutul de obiect sexual de bărbaţii din jurul ei şi de ea însăşi. Îi joacă pe bărbaţi pe degete dar într-un final ajunge să se căsătorească cu o promisiunea care nu se împlineşte: un doctor ratat, un bărbat incapabil să-şi vadă locul în lume şi în relaţia lor, un plângăcios care aşteaptă să fie salvat. La birou, firma se bazează pe abilităţile ei organizatorice şi pe talentul ei de a-i mulţumi pe toţi şefii şi de a-i motiva pe toţi subalternii, dar puţini văd în ea mai mult decât o secretară. Îşi joacă impecabil rolul şi acasă şi la birou şi aşteaptă ca cineva să vadă că ea stânca pe care se construieşte lumea dar, ca orice personaj tragic, la sfârşitul zilei e singură.
Nu în ultimul rând, în Battlestar Galactica (AXN), într-o mare de lideri (Amiralul Adama, Apollo, Gaius Baltar, Laura Roslin), îngeri (Starbuck, Caprica Six, Ellen, Athena) şi damnaţi (Saul Tigh, Boomer, Sam Anders, Chief Tyrol, Lt. Gaeta), l-am iubit pe cel care nu era nimic din toate acestea, căpitanul Karl "Helo" Agathon. Cum să nu-l iubeşti pe un soldat care, în primele minute ale episodului pilot, se sacrifică pentru a salva viaţa unui om de ştiinţă? Când ultimele nave părăseau planeta Caprica, distrusă de un dezastru nuclear, el şi-a cedat locul unuia pe care l-a considerat mai demn de a fi salvat decât el. Apoi, încercând să supravieţuiască pe planeta aproape pustie, s-a îndrăgostit de un cylon (roboţii umanoizi care îi distruseseră lumea) şi aceasta a rămas cea mai clară trăsătură a lui vreme de cele patru sezoane ale serialului. Prin oricâte greutăţi a trecut - au fost salvaţi de pe Caprica, dar cea pe care o iubea a fost încarcerată pentru că era "duşman al poporului", fetiţa le-a fost luată la naştere şi li s-a spus că a murit, apoi au primit-o înapoi după doi ani numai pentru a le fi răpită de cyloni - lucrul care l-a definit cel mai bine pe Helo a fost loialitatea faţă de Athena. A apărat-o cu riscul vieţii, a înfruntat oprobiul colectiv, a încălcat ordinele superiorilor, a omorât-o pentru a se putea renaşte pe nava ei mamă. Helo, mai mult decât membrii de vază ai omenirii care s-au trezit că erau de fapt cyloni infiltraţi şi nu ştiau nici ei, şi-a asumat rolul ingrat al celui care trăieşte între cele două lumi, cea a oamenilor decimaţi şi cea a roboţilor nemiloşi, şi a văzut, dincolo de victimizarea unora şi demonizarea altora, fărâma de divinitate care îi lega pe toţi. Şi nu s-a îndoit niciodată de convingerile lui pentru că nu le-a căpătat prin logică, ci prin dragoste. Aşa cum povestea a demonstrat, Helo a fost cel care a avut dreptate de la bun început şi, fără loialitatea şi hotărârea lui, omenirea ar fi pierit definitiv.