Un sezon întreg am suspinat, în rând cu toată audienţa How I Met Your Mother, la jocul de-a şoarecele şi pisica dintre playboy-ul Barney şi Robin, fosta iubită a celui mai bun prieten al lui, Ted. Barney este simbolul bărbatului care nu poate fi legat într-o relaţie (în afară de cea cu Ted şi cea cu cele 1000 de costume ale sale): s-a combinat cu peste 200 de femei, are nenumărate scheme de agăţat şi părăsit tipe şi caută, fără excepţie, tinerele fără prea multă minte şi stimă de sine. Pentru că aşa nu trebuie să-şi bată capul. Robin, fără să fie la fel de promiscuă precum Barney, e la fel de alergică la relaţii, crede într-un one-night-stand sănătos şi e o tipă independentă şi hotărâtă. În plus, Barney o dezgustă pentru că se poartă atât de urât cu femeile. Era normal, aşadar, să apară o atracţie irezistibilă între ei. El o vrea pe ea, dar nu vrea să-l rănească pe Ted. Ea îl vrea pe el, dar nu are încredere în el. Niciunul nu vrea o relaţie. Şi un sezon întreg (4) au ţinut-o aşa, trecându-ne printr-o gamă extinsă de emoţii, de la frustrare la "Hai, acum, acum!". Barney chiar îi spune că o iubeşte, dar declaraţia se amestecă într-o discuţie despre bărbaţii care nu sunt cool şi îţi spun imediat că te iubesc.
Într-un final de sezon apoteotic, s-au combinat. Numai că a fost atât de prost încât nici nu s-a făcut episodul 8 din seria a cincea că i-au şi despărţit. Dacă Barney nu mai avea ce lecţii de viaţă să ne dea despre agăţat femei, nu mai avea niciun haz. Dacă Robin nu trecea prin situaţii penibile cu viaţa ei amoroasă, nu mai aveam de ce râde. Împreună erau groaznic de plicticoşi, ca şi cum awesomenessul lor se anulase reciproc. Scenariştii s-au prins repede de dezastru şi chiar s-au folosit de el pentru a termina natural relaţia: i-au făcut pe amândoi graşi şi nespălaţi, nesuferiţi şi certăreţi, nefericiţi şi de nerecunoscut. Era clar, nu le pria relaţia. I-au pus punct şi au salvat cele două personaje - altfel absolut adorabile, mai ales Barney - înainte de a fi distruse. Sezonul în sine a avut de suferit şi şi-a găsit ritmul abia spre final, marcând însă şi pe parcurs câteva episoade antologice, precum cel în care Barney îşi reactivează cartea trucurilor de agăţat. Tot răul spre bine, cum ar veni.
Adevărul e că e mai frumos să urmăreşti povestea unei cuceriri decât să asişti la degradarea care începe imediat după. Acum câţiva ani, un serial excelent, The Guardian, despre un tânăr avocat prins cu droguri care trebuie să facă muncă în folosul comunităţii la un centru de asistenţă a minorilor abuzaţi şi ajunge să se îndrăgostească de directoarea adjunctă a centrului, a fost nimicit de consumarea relaţiei dintre ei. Dacă în primul sezon Simon Baker, care îl juca pe Nick Fallin, a fost nominalizat la Globul de Aur pentru rol, în al doilea serialul a dispărut complet de pe radarul premiilor. Poate că nu e cel mai relevant criteriu, dar în acest caz s-a potrivit perfect pe ce s-a întâmplat cu serialul. În primul sezon Nick era stângaci, fermecător şi teribil de trist (dramele lui personale erau mai mari decât condamnarea pentru posesie) iar Lulu era prinsă între o logodnă/căsătorie despre care credea că e ce îi trebuie în viaţă şi acest bărbat vulnerabil care stârnea în ea toate instinctele materne.
În al doilea, după ce Lulu a divorţat şi au început să fie împreună, s-au transformat amândoi în nişte monştri. El înşelând-o cu o altă dependentă de droguri şi luând-o iar pe drumul ăla, ea făcând pe victima. O sarcină cu probleme (fătul avea Sindromul Down) i-a îndepărtat şi mai mult şi nu ştiu să vă spun ce s-a întâmplat până la finalul sezonului 3 pentru că nu am mai avut răbdare să mă uit. Le stătea mult mai bine suspinând unul după celălalt de la distanţă, în lumina filtrată din Pittsburgh.
Alţii au reuşit să nu cadă în capcana asta care schimbă complet chimia unui personaj. În Castle, deşi atracţia dintre scriitorul Richard Castle şi frumoasa şi deşteapta poliţistă pe urmele căreia stă ca să se inspire pentru romanele sale, Kate Beckett, este copleşitoare, deşi ne duc de nas de multe ori că s-au combinat, deşi când sunt întrebaţi dacă sunt împreună Castle spune "Nu încă", nu sunt şi bine au făcut. Când ai zice că acum, acum se întâmplă, unul dintre ei face o tâmpenie şi ratează, şi de fapt îţi doreşti să rateze şi să te mai distrezi încă un episod cu tachinările lor, intimitatea lor nealterată de gelozie, de frustrări că celălalt nu a dus gunoiul sau că soacra nu mai pleacă odată la ea acasă. Măcar în filme să fie aşa, să se poată păstra starea asta de bine de la începutul unei relaţii.
În The Mentalist au o altă abordare, la fel de eficientă. Patrick Jane, consultantul poliţiei care îl caută pe criminalul în serie care i-a ucis soţia şi fiica, este complet dezinteresat de vreo relaţie, deşi ai zice că flirtează tot timpul. Poate pentru că Simon Baker (acelaşi din The Guardian) este un tip foarte fermecător şi puţin straniu, care zâmbeşte tot timpul ca de o glumă pe care şi-o spune numai sieşi. În primul sezon am crezut că o să fie ceva între el şi şefa echipei cu care lucrează, dar au păstrat o distanţă respectoasă. În al doilea, a apărut o femeie medium care îi spunea că vorbeşte cu soţia lui - el nu a crezut-o, dar a ieşit cu ea la un fel de întâlnire. Părea că o place, dar nu s-a referit la ea niciodată altfel decât cu "my friend". Şi în preajma ei zâmbea mult mai puţin. Situaţia s-a rezolvat definitiv când femeia a fost răpită de acelaşi criminal în serie şi a reapărut cu minţile duse.
Abordarea aceasta funcţionează perfect în atmosfera serialului pentru că, deşi e un bărbat tânăr şi frumos, Jane este un om cu o misiune, să îl prindă pe Red John şi să-şi răzbune familia, şi o distracţie sentimentală ar distruge firul narativ.
Urmăresc acum cu interes ce ravagii va face în House M.D. faptul că Dr. House şi Dr. Cuddy sunt, în sfârşit, împreună. Cinicul şi mizantropul House are în sfârşit pe cineva, adică pe şefa lui, femeia care în general nu îi poate refuza nimic şi care înfruntă orice furtună (birocratică) pentru toanele lui. Primele episoade din seria aceasta au fost atât de centrate pe relaţia lor şi pe istericalele lui House, care pare să nu se mai poată defini în noile condiţii, încât au fost greu de digerat. Poate că odată ce noua situaţie îşi găseşte un ritm propriu tonul serialului va reveni la normal. Pentru că House M.D. este atât de deştept şi de sofisticat, am motive să sper că echipa va avea resursele creative pentru a păstra coerenţa personajelor chiar dacă acum mănâncă micul dejun împreună.
Problema cea mai mare a acestor schimbări este că de foarte puţine ori scenariştii reuşesc să facă o tranziţie credibilă de la personajul celibatar la cel într-o relaţie. Schimbarea produce o ruptură psihologică atât de mare încât personajul devine de nerecunoscut. E ca şi cum ar începe un nou serial. Şi eu sunt încă mulţumită de cele vechi.