Magazinul de la colţ

Am ieşit să cumpăr apă minerală. Era coadă la magazinul de la colţ. Mi-am scos oglinjoara din geantă şi tocmai îmi analizam ochiul stîng, care mă cam durea, cînd, în spatele meu, i-am văzut. Prin oglindă.

Erau un bărbat şi-o femeie, cam pe la patruzeci - patruzeci şi cinci de ani. În mod evident, nu erau împreună, erau doar aşezaţi unul în spatele celuilalt la coada la care stăteam şi eu de-atîta vreme. Şi nici nu erau de la noi din cartier. Dar arătau ca şi cînd ar fi putut fi împreună, şi am început să mă întreb dacă la patruzeci şi ceva de ani te poţi îndrăgosti într-un magazin.

Nici nu-i fixasem bine cu privirea, nici nu-mi trecuse bine gîndul prin cap, cînd ea a şi început să vocifereze. Că ce-i asta, că în ce fel de ţară trăim, da' nu se poate, dom'le, să stai la cozi toată ziua. La scurt timp, i s-a alăturat şi el. Acum vociferau pe două voci. Se auzeau din cînd în cînd cuvinte cum ar fi "civilizaţie", "bun simţ", "educaţie".

"Uite că s-au şi împrietenit", mi-am zis. Dar nu, nici pomeneală. Au tăcut amîndoi imediat ce persoana care era în faţa casei şi-a terminat treaba şi rîndul a înaintat.

Am ajuns şi eu în faţa vînzătoarei. Ne-am salutat prieteneşte, ca de obicei, şi i-am cerut apa minerală. Am primit-o. Am ieşit din magazin şi m-am aşezat pe băncuţa de vizavi, pîndind intrarea. Poate, totuşi, cei doi o să iasă braţ la braţ.

Aştept... şi aştept... şi aştept.

Într-un sfîrşit, iese ea. O ia spre Poli II.
La nici cinci minute, iese şi el. O ia spre Violetelor.

Nimic nu se întîmplă la magazinul de la colţ într-o zi toridă de vară.