- pentru Laura -
Pe un cîmp însorit, aproape de un oraş cu populaţie medie, trăia odată o păpădie. Era foarte mică, foarte drăguţă şi foarte galbenă. Pe zi ce trecea, se făcea tot mai frumoasă. După primele trei zile de viaţă, a deschis ochişorii şi s-a uitat în jur. Văzu că lumea era un loc aparte, cîmpul - plin de soare, şi mai observă că avea mulţi fraţi şi multe surori. Pe cîmp era o gălăgie de nedescris cîteodată, pentru că fiecare frate şi soră avea ceva de spus.
Păpădia noastră vedea mult verde, galben şi albastru, auzea zumzetul albinelor şi mirosea... altele ca ea. Pentru că era plin de flori în jur, de la maci la margarete, de la dediţei la toporaşi.
În primele zile, păpădia noastră, acea anumită păpădie pe care am selectat-o dintre toate surorile şi fraţii ei, a avut o viaţă liniştită, o viaţă de familie. Era începutul lunii mai şi cîmpul era plin de flori. Nimeni nu le deranja, poate doar din cînd în cînd cîte o ploaie torenţială de început de vară. Şi prietenul lor, vîntul, le mîngîia pe toate cu mult drag.
Apoi au început să apară cîini vagabonzi, care făceau pipi la baza florii noastre. Nu ştiu cum se întîmpla, dar numai pe ea o găseau. Poate fiindcă se afla chiar în mijlocul cîmpului, în locul cel mai plăcut şi cu priveliştea cea mai frumoasă.
După ce a trecut perioada cîinilor, au început să apară îndrăgostiţii. Cupluri peste cupluri care se sărutau pe cîmp, în văzul păpădiei, care roşea de ruşine. Din fericire nimeni n-a observat acest lucru, altfel cu siguranţă că floarea ar fi fost ruptă şi ar fi murit înainte de vreme. (La urma urmelor, cine a mai văzut păpădie roşie?)
Cel mai mult i-a plăcut un cuplu de adolescenţi care, deşi culegeau flori - ceea ce era împotriva principiilor prietenei noastre -, erau extrem de civilizaţi şi de bine-crescuţi. Au apreciat peisajul, s-au bucurat de iarba moale şi presărată cu pete de culoare, au admirat cerul de un albastru cristalin.
Au apărut apoi culegătorii de păpădii. Vai, ce spaimă le-a cuprins pe toate surorile şi pe toţi fraţii micuţei noastre flori! Culegătorii erau, în general, oameni în vîrstă care rupeau florile pentru tratamente - să-şi facă ceai de păpădie sau comprese. Numai că păpădiei alese de noi dintre miile de flori de pe cîmp nu-i era frică. Ea ştia că o să aibă o viaţă lungă şi fericită.
S-a întristat cînd au cules-o pe sora ei preferată, puţin mai mare decît ea şi aflată la numai doi paşi. Dar n-a ţinut-o mult tristeţea, şi s-a gîndit că precis sora ei a ajuns într-un loc mai bun.
Apoi au început să apară intelectualii. Zeci de oameni care veneau în mijlocul naturii cu cîte-o carte şi citeau, tolănindu-se pe iarba şi pe florile din jur. Mai trăgea şi ea cu ochiul la cîte-un roman. Cel mai mult i-a plăcut De veghe-n lanul de secară.
Dintre insecte, prefera buburuzele. S-a împrietenit cu una galbenă, care o vizita des. Albinele şi muştele nu-i prea plăceau.
Într-o zi, a apărut un cîrd de copii de şcoală, împreună cu învăţătoarea. Ce mai scandal! Pe tot cîmpul era o gălăgie cum nu mai auzise floricica în viaţa ei. Urlau copiii de nu se mai înţelegea floare cu floare. Dintre toţi, păpădiei i-a plăcut un băieţel mic cu ochelari, care s-a lovit la un deget cu o piatră. N-a plîns, dar a privit foarte uimit în jur, ca şi cînd n-ar fi înţeles de unde vine durerea.
*
În fiecare zi, păpădia vedea tractorişti care cărau bălegar pentru terenul arabil de lîngă cîmp. Deja se obişnuise: dimineaţa se trezea, se spăla pe dinţi şi aştepta să treacă tractoarele.Într-una din aceste dimineţi, avu o surpriză: pe cîmp, printre flori, se plimba un domn pe la vreo patruzeci de ani cu un aparat mare şi negru legat de gît. Căuta parcă ceva. Ba se apleca, ba îngenunchia, ba iar se ridica. Era... aţi ghicit, un fotograf. Într-un final, se apropie de floarea noastră şi o fotografie. Fără blitz, ca să nu aplatizeze poza. Păpădia era în al nouălea cer de fericire. Habar n-avea ea în cîte reviste şi pe cîte site-uri de internet avea să apară portretul ei, făcut într-o dimineaţă caldă de vară de un fotograf binevoitor.
Timpul trecu şi păpădia văzu, mirosi şi auzi foarte multe lucruri. Oamenii mai veneau, mai plecau, insectele polenizau cîmpul înflorit, tractoarele treceau în fiecare dimineaţă.
Nici nu-şi dădu seama cînd devenise albă şi pufoasă ca un fulg de zăpadă. Şi prietenul ei, vîntul, veni s-o mîngîie din nou. La început mai uşor, apoi din ce în ce mai puternic, Vîntul de Vest sufla peste cîmpul care parcă albise în întregime.
Şi-aşa se face că, împreună cu mai mulţi fraţi şi surori, păpădia noastră îşi luă zborul pe aripile Vîntului de Vest. Departe, departe o duse vîntul şi seminţele ei se răspîndiră în toată ţara, ba chiar şi în cîteva state vecine.
Una dintre seminţe a ajuns pe biroul meu, la care scriu acum. Am luat-o şi am plantat-o într-un ghiveci. De la ea ştiu povestea vieţii păpădiei de pe cîmpul de la marginea oraşului. A avut o viaţă liniştită şi fericită. Ce-ţi poţi dori mai mult?